Acasă > Personalităţi > Ionel Perlea – un magician al baghetei

Ionel Perlea – un magician al baghetei

Redăm în cele ce urmează cuprinsul lucrării „Ionel Perlea – un magician al baghetei”, apărută la editura „Pod peste suflete”, Slobozia, 1999.

„Ograda,  judeţul Ialomiţa, un sat ca multe altele din Bărăgan, înşirat de-a lungul şoselei, întrerupe monotonia lanurilor întinse ale câmpiei cu şirul caselor, ascunse de grădini umbroase.

Lângă biserica din mijlocul satului te întâmpină Casa memorială Ionel Perlea, care înfruntă neclintită curgerea anilor. O casă mare, din cărămidă, acoperită cu tablă, nu izolată asemeni unui conac boieresc, ci alăturată celorlalte case. Camerele largi, de curând renovate, lasă o impresie puternică vizitatorilor. Fotografii ale familiei Perlea, portrete, obiecte personale, documente, pianul reconstituie imagini fugare ale unei vieţi tumultoase, care a cunoscut gloria, bucuria, tristeţea.

Cine a fost Ionel Perlea? Un dirijor genial, cunoscut în toate colţurile lumii, a cărui baghetă supunea orchestre întregi, stârnind ropote de aplauze în cele mai vestite săli de operă ale lumii şi căruia marele Arturo Toscanini i-a încredinţat bagheta, pentru a-i prelungi viaţa în „lumea succeselor”. Asupra vieţii şi personalităţii sale planează oarecum o umbră de mister.

Ionel Perlea, unul dintre cei mai mari dirijori ai secolului XX, cel care alături de George Enescu şi Dinu Lipatti reprezintă marele renume internaţional al muzicii româneşti, s-a născut aici, la Ograda, pe 13 decembrie 1900, preluând numele bunicului său, Ioniţă Perlea. Tatăl său, Victor Perlea, deţinea pământuri întinse la Ograda. Era un mare iubitor al muzicii, înzestrat cu talent muzical. Conformându-se dorinţei părinţilor, şi-a sacrificat visul de a deveni pianist. A absolvit astfel cursurile pragmaticei Academii Comerciale din Anvers. Mama, Margarethe Haberlein din München, şi-a urmat soţul în ţinutul arid şi îndepărtat al Bărăganului.

Ionel a copilărit la moşia de la Ograda, alături de cei 3 fraţi ai săi, Ana, Alexandru şi Victor, în acel sat din Bărăganul începutului de secol, suspendat undeva între cer şi marea lanurilor de grâne, sub semnul alternanţei ritmice a anotimpurilor şi muncilor agricole, cu veri cotropite de arşiţa soarelui şi ierni petrecute în urgia dezlănţuită a viscolului, cu râul Ialomiţa şerpuind alene sau învolburat printre salcii, muşcând din maluri. Un univers enigmatic şi plin de contraste care îşi va pune amprenta asupra sensibilităţii sale. Vor fi nenumărate clipe când marele dirijor, celebru în întreaga lume, va tânji după Ograda natală, va dori să simtă sub tălpi praful uliţelor.

A învăţat la şcoala din sat (clădită de străbunicii lui, ca şi biserica), alături de copiii de ţărani. Elevii de diferite vârste învăţau într-o singură încăpere. Încă din primul an şi-a uimit învăţătorul susţinând că unii dintre colegi nu cântă <<cum e rostul>>. <<Asta nu e treaba ta!>> a replicat învăţătorul. Însă copilul de 6 ani nu s-a lăsat intimidat: <<Dacă îi aud? Îi aud şi simt eu că nu cântă cum ar fi rostul cântecului>>. <<Rostul cântecului>> şi sentimentul datoriei împins până la limită îi vor marca întreaga viaţă. Pentru el, datoria va însemna munca fără odihnă, fără cruţare, aspiraţia perpetuă spre perfecţiune.

Alături de tovarăşii de joacă a petrecut clipele unice ale unei copilării fericite, căţărându-se în copaci şi scăldându-se în apele Ialomiţei, ascultând cântecele lăutarului Budilă Chiorul. Şi totuşi… Ionel nu era un copil obişnuit. Asculta cântecul Ialomiţei, glasul frunzelor şi ropotul ploii, sunetul tălăngilor, acest sunet ce-l va urmări ca un leit-motiv întreaga viaţă, lucruri pe care copii nu le înţelegeau. Ambianţa muzicală şi educaţia de factură germană datorată mamei sale au modelat personalitatea copilului. Fire de artist, tatăl său cânta adesea arii din opere, acompaniindu-se la pian. Călătorea în străinătate pentru a-i asculta pe celebrii muzicieni ai vremii. Îl admira pe George Enescu, pe care a avut şansa de a-l întâlni. A bănuit vreodată harul excepţional care i-a fost dăruit fiului său, Ionel, destinul strălucitor ce-l va purta în cele mai fastuoase săli de concerte ale lumii? Nu vom şti niciodată.

Victor Perlea a sfârşit fulgerator şi prematur în 1910. Dar visul său va fi împlinit peste ani. „Eu merg pe drumul tatălui meu, căruia-i împlinesc astfel aleanul muzical şi mândria de a-i purta numele Perlea în lumea muzicii internaţionale”,  va mărturisi Ionel Perlea celor apropiaţi, cuprins de o tainică mândrie, după un răsunător succes la Stuttgart, în 1940, când unele ziare l-au numit „Ein Rumanischer Meisterdirigent”. După moartea soţului, administrarea moşiei şi creşterea copiilor au rămas în sarcina Margarethei Perlea.

La vârsta liceului, Ionel este trimis la studii în Germania. Margarethe se întoarce la rudele din München, iar Ionel este înscris la liceul Goethe, în acelaşi oraş. De la viaţa liniştită, aproape idilică, trăită în sătucul patriarhal de pe malul Ialomiţei, Ionel se vede aruncat într-o lume cu totul nouă, adaptându-se rigorii specifice unui liceu german. Pasiunea pentru muzică îşi pune amprenta asupra destinului său încă din aceşti ani. Cânta la pian, vioară şi violoncel. Profesorul său de muzică, Herr Mittang, totodată organist al bisericii centrale din München, a intuit în Ionel Perlea pe viitorul muzician, fiindu-i alături în toate încercările sale. La 12 ani îşi alcătuieşte prima orchestră, cu colegi de liceu. Din această perioadă datează primele compoziţii proprii: „Plimbarea la câmp” (Ograda – Vals) şi „Hindenburg – March”, purtând nostalgia copilăriei la Ograda. Muzica face parte din destinul său. <<Mă consideram al ei>>, avea să marturisească Ionel Perlea. În mod firesc, va studia la Conservatorul din München între anii 1918-1920, unde îi are profesori pe Kotana şi Beer Walbrunn.

În anul 1919, la sfârşitul războiului, revine în România pentru a rezolva problemele succesiunii moşiei de la Ograda. La 25 septembrie, în Salonul Mozart din Bucureşti, Ionel Perlea susţine primul concert în România, ca pianist şi compozitor. În programul concertului a inclus alături de lucrări de Beethoven, Giordani, Wagner şi propriile creaţii: „Cvartetul cu pian” şi „Trei melodii pentru bariton şi pian”. Impresia puternică făcută de acest concert asupra publicului şi critica favorabilă îi vor deschide porţile Ateneului Român. Alături de vestitul bariton Jean Athanasiu, a susţinut un concert excepţional, incluzând în program „Eroica” (Beethoven) şi creaţiile sale. Şi astfel, la 19 ani, Ionel Perlea se impune ca excelent organizator, dirijor, pianist şi compozitor.

Din 1919 continuă studiile la „Leipziger Konservatorium fur Muzik”, studiind cu celebrii profesori Paul Graener, Otto Lohse şi Dag Martinsen. Revenit în anul 1920 în România, îl acompaniază pe baritonul Jean Athanasiu în concertul său de adio. Se integrează firesc în cercul intelectualilor vremii: muzicienii Alfred Alessandrescu, Marcel Mihalovici, poeţii Ion Minulescu, Ion Vinea, jurnalistul I. Peltz, pictorul Iosif Iser. Îl întâlneşte pe marele Constantin Brancuşi şi pe celebrul istoric Nicolae Iorga. În vacanţa din vara anului 1921, într-un scurt popas la Ograda, retrăieşte amintirile copilăriei. <<Nicăieri şuşurul apei nu e mai frumos ca aici, la Ograda. Dar să ştii că şi frunzele şi firele de iarbă şi spicele de grâu, ca şi păsărelele şi ploaia cântă. Şi eu am venit să ascult aici, la noi, toată această cântare care îl înalţă pe om”. În 1922 devine corepetitor la Opera din Leipzig, apoi la cea din Rostok. La revenirea în ţară va fi prezentat marelui George Enescu. Acesta l-a sfătuit să nu renunţe niciodată la compoziţie. Cariera artistică a lui Ionel Perlea îşi va continua traiectoria ascendentă. Este un nume în România şi în străinătate. Are de înfruntat, ca orice mare artist, invidia, intrigi şi interese meschine.

În satul Dimieni, vecin cu Ograda, o va cunoaşte pe viitoarea soţie, Lisette Cotescu, cea care îi va fi alături întreaga viaţă, un sprijin de nădejde, mai ales în momentele dramatice. Sora acesteia, Christinel, va deveni soţia lui Mircea Eliade. În afara muzicii, Ionel Perlea avea şi alte pasiuni. De pildă, călătoriile cu locomotiva. Erau locomotivele de pe vremuri, alimentate cu cărbuni. Legatul cărţilor, operaţie pe care o făcea el însuşi, într-o manieră proprie, era alt prilej de bucurie. În 1944, soţii Perlea sunt reţinuţi de nazişti la Viena şi trimişi în lagărul de la Mariapfarr. Perlea îi mărturisea prietenului său, pictorul grafician Eugen Drăguţescu: „Auzi talăngile? Dangătul lor alcătuieşte o simfonie. E întâia pe care am memorat-o în copilaria mea, în vatra părintească. Acolo, în satul meu natal, la Ograda, în Bărăganul ialomiţean. În sunetul lor m-am născut şi am crescut. Ai văzut vreodată turmele de oi şi cirezile de cornute înapoindu-se de la păşune? În asfinţit, spectacolul e de-a dreptul mirific”.

Eliberarea. Înfriguraţi, aşteaptă reîntoarcerea în ţară, unde îi aşteaptă copilul lor, Oani, lăsat în grija mamei Lisettei. La Roma primesc o grea lovitură: vestea că Ionel Perlea pierduse cetăţenia română şi toate funcţiile deţinute în ţară. Singura sa vină a fost aceea de a nu se fi prezentat la datorie după 23 august 1944. Năucit, cu ochii în lacrimi, sprijinit de Lisette, porneşte pe străzile Romei pentru a-şi căuta de lucru. Un concert de binefacere la Basilica di Massenzio atrage atenţia asupra sa. Însuşi papa îi oferă o strângere de mână. Susţine o întreagă serie de spectacole în cele mai mari săli de concerte din Europa şi America apoi se stabileşte la New York.

În 1957 a suferit un infarct pe când conducea „Simfonia a IX-a” de Beethoven. A condus orchestra până la sfârşit, când s-a prăbuşit peste pupitru, cu sentimentul datoriei împlinite, acel simţ al datoriei care l-a însufleţit toată viaţa. Un an mai târziu, un atac vascular îl va marca pentru tot restul vieţii. Picioarele îi sunt afectate, iar braţul drept este complet anchilozat. Dorul de casă, rana necicatrizată nici de trecerea timpului, îl determină să trimită scrisori dactilografiate prietenilor din ţară. La îndemnul lui Theodor Grigoriu, care în 1967 insistă ca dirijorul să revină în ţară, Ionel Perlea mărturisea: ” De câte ori gândul meu nu fuge hoinar, descătuşat de convenienţele rostului meu în depărtările străinătăţii, de câte ori cugetul meu nu evada din emisferele universului muzical pentru a-mi oferi un popas la Ograda, satul meu natal, din marea ialomiţeană a spicelor de grâu a Bărăganului, de câte ori cu încălţămintea pe marmura marilor săli de concerte şi de operă din America sau din centrele muzicale ale Europei nu mi-aş fi dorit tălpile desculţe în pulberea uliţelor din Ograda, după cum visam o plimbare în forfota străzilor bucureştene?”

Zborul peste Atlantic…vis sau realitate? La coborârea pe aeroport, în acea memorabilă lună mai a anului 1969, nimeni dintre cei veniţi să-l întâmpine nu bănuia boala necruţătoare ce-i măsura implacabil şirul zilelor. Soţii Perlea sunt înconjuraţi în permanenţă de rude, prieteni, admiratori. Şi, în sfârşit, drumul spre Ograda, după un sfert de veac de absenţă. De la poartă până la uşa casei păşeşte pe un covor de flori, înconjurat de mulţimea care a venit să îl întâmpine. Natura însăşi pare complice la această primire feerică, parfumul lunii mai pluteşte pretutindeni. Taraful de lăutari cântă „La mulţi ani”. Privirea lui Ionel Perlea, cea care magnetiza marile orchestre ale lumii, căuta acum în jur, cu înfrigurare, chipuri cunoscute. Camerele casei, fotografii, mormintele familiei, apele Ialomiţei, grădina din spatele casei…toate sunt aievea.

Dintre tovarăşii de joacă, îl regăseşte pe Dobrică (Dobre Tănase), fostul său coleg de bancă. „Ionel, Ionelule” intona taraful lăutăresc, aducând o mare bucurie pe chipul lui Ionel Perlea. <<Aici, la Ograda, simt că am renăscut>>, jubila Perlea. Fotografii aflate în casa de la Ograda au surprins momentele reîntoarcerii.

Din România, porneşte spre Paris, apoi spre New York. O ciudată boală îl cuprinde. În scurtul răgaz lăsat de boală, se străduia să termine o lucrare componistică, juca şah, audia muzică, citea (îl pasionau istoria şi biografiile oamenilor celebri). Este internat la spitalul Mount Sinai. Vizita în România încă îl obsedează. <<De n-o izbuteam, sufeream cumplit, de dorul casei. Acum, ca mi-a reuşit, sufăr mai abitir, pentru că gândul, firea, inima, mi-au rămas acolo, în România>>. Ultimele cuvinte, adresate soţiei, au fost: <<Lisette, auzi şi tu sunetul tălăngilor?>>, după care s-a cufundat în somnul din care nu avea să se mai trezească. În zorii zilei de 29 iulie 1970, o urmă de surâs înseninează parcă chipul crispat al celui care şi-a închinat întreaga viaţă datoriei, trecând firesc în lumea celor cu har dumnezeiesc şi-n viata de pe pământ şi dincolo de ea.

Mircea Eliade a scris o piesă, „Coloana fără de sfârşit”, pe care a dedicat-o lui Ionel Perlea. Poate nimic nu este mai sugestiv pentru a exprima sentimentele noastre faţă de personalitatea uluitoare a celebrului muzician. Simbolic, el este o coloană fără de sfârşit a spiritualităţii româneşti, în legătura firească cu universul, înfruntând pentru veşnicie timpul.”

  1. Niciun comentariu până acum.
  1. No trackbacks yet.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: