Acasă > Literatură > Constantin Coroiu – Din jurnalul unui nostalgic

Constantin Coroiu – Din jurnalul unui nostalgic

Ograda, un sat din Câmpia Română, copleşit de arşiţa soarelui de august, singur şi imperturbabil, dincolo de animaţia şoselei ce îl străbate. În centrul lui – câteva case mai arătoase pe care le simt încărcate de amintiri… Cea care a aparţinut cândva familiei Perlea adăposteşte un mic muzeu memorial. Câteva camere, între care un salonaş destinat audiţiilor muzicale. O pianină care a fost adusă tocmai de la New York. Scrisori, partituri, unele adnotate, un bust, o statuetă, piese de mobilier, fotografii. Ambianţa unei case a cărei deviză pare a fi fost celebrul adagiu – muzica înainte de toate.

Cea mai mare parte dintre fotografii sunt datate 1969 şi îl surprind pe dirijorul de faimă mondială în diferite momente ale vizitei sale din acel an, întors acasă, printre consătenii săi, cu faţa uşor crispată de emoţia revederii, cu privirea fascinată şi fascinantă – adevărata, inegalabila baghetă a lui Ionel Perlea. El şi soţia sa au totuşi aerul firesc al unor invitaţi obişnuiţi la o întrunire de familie, la o petrecere prilejuită de o aniversare, de parcă nu ar fi lipsit decât vreo câteva zile, necum decenii, din mijlocul alor săi. O bucurie gravă. O reîntâlnire cu acel acasă pe care îl purtăm toată viaţa în inimă, oriunde ne-ar duce cărările lumii şi valurile istoriei şi ale vieţii.

În acel an, 1969, într-o vreme când marii români, de oriunde s-ar fi aflat, puteau veni, în fine, acasă, l-am văzut şi eu pe Ionel Perlea, dirijând la Ateneu şi în Sala de concerte a Radiodifuziunii Române… Muzica (cu majusculă) parcă se năştea chiar atunci, sala devenea o navă plutind printre galaxii. La sfârşitul călătoriei, în explozia de aplauze şi urale, ca o descărcare de misterioase energii ce nu mai pot fi stăpânite, redeveneai pământean, pe cât de neînsemnat, pe atât de curat şi fericit. Fie şi preţ de câteva minute… Mi-au rămas în memorie pentru totdeauna chipul lui Ionel Perlea din acele momente de zbor irezistibil şi ochii săi umeziţi de lacrimi învăluindu-ne cu lumina lor pe toţi cei pe care tocmai ne purtase pe culmile visului. Înclinându-se cu demnă umilinţă, la sfârşit, îşi exprima parcă recunoştinţa pentru cei ce consimţiseră să-l însoţească în marea aventură, de altfel imposibilă fără participarea lor totală…

Ceea ce nu pot reda şi nici măcar sugera fotografiile din Casa Perlea de la Ograda sunt „limbajul“ privirii şi expresivitatea de pasăre măiastră a mâinii lui Ionel Perlea, captând în zvâcnirile şi unduirile ei întregul tumult al orchestrei, întinderea mirifică a capodoperelor.

Ionel Perlea dirija cu mâna stângă… Fără baghetă.

  1. Niciun comentariu până acum.
  1. No trackbacks yet.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: