Acasă > Istorie > Şcoala în judeţul Ialomiţa (sec. XVIII-XIX) – Răzvan Pantelimon

Şcoala în judeţul Ialomiţa (sec. XVIII-XIX) – Răzvan Pantelimon

Această lucrare îşi propune să prezinte evoluţia şcolii din judeţul Ialomiţa de la origini până la începutul secolului al XX –lea. Ne vom concentra pe perioada secolelor al XVIII – lea şi al XIX – lea când apar primele forme de educaţie organizată modern, în timp ce pentru perioadele anterioare informaţiile documentare sunt sărace. Vom încerca să ilustrăm modul în care asistenţa socială s-a manifestat în intermediul sistemului educaţional, fie prin intervenţia statului, fie prin măsuri ale unor individualităţi.

Începuturile şcolii ialomiţene datează încă din secolul al XV – lea când exista o şcoală pe lângă vechea biserică din Vaideei, mai târziu Slobozia lui Ianache, unde se învăţa scrisul şi cititul şi unde se pregăteau viitorii diaconi, dieci, copişti, comercianţi, administratori de moşii, negustori etc.

La 15 ianuarie 1467, Radu cel Frumos, domnitorul Ţării Româneşti, întăreşte mănăstirii Cozia stăpânirea asupra bălţilor şi gârlelor dunărene şi de-a lungul Ialomiţei, hotărând că nimeni nu are voie să se atingă de aceste proprietăţi. Cu această ocazie el a numit boieri hotarnici care să delimiteze aceste proprietăţi: „slugile domnii mele Drăgoi şi Goe din Făcăieni şi Gureş din Frăţileşti şi de la Floci, Petre pîrgarul şi Buduslov.” Este o primă menţiune a ştiutorilor de carte din Ialomiţa fără a se putea afirma cu certitudine că aceştia ar fi studiat în şcoli locale, putând presupune însă că la acea dată exista cel puţin o formă de învăţământ măcar în Oraşul de Floci, centrul comercial şi politic al regiunii.
Secolul al XVI – lea aduce mai multe mărturii despre ştiinţa de carte din această regiune. În 1542 este redactat un document care are drept autor un localnic, Nanu din Săcel. Un alt document din 1545 emis la Bucureşti de Mircea voievod, apare a fi redactat de Badea din Lipăreşti (Ialomiţa). Tot acesta apare ca autor al unui hrisov emis de Pătraşcu în 1557. Activitatea îndelungată a acestuia în cancelaria domnească presupune faptul că acesta era un bun caligraf şi un cunoscător al slavonei. Sfârşitul secolului aduce noi menţiuni asupra unor locuitori ai Ialomiţei care ştiau carte, este vorba de un hrisov al lui Mihai Viteazul scris de Ivan logofăt din Oraşul de Floci, precum şi de preotul Neagoslav din Floci trimis de acelaşi domn la Braşov pentru a fi de ajutor la traducerea cărţilor pentru tiparul lui Coresi. Din nou nu există dovezi certe că aceste calităţi ar fi fost dezvoltate în instituţii de învăţământ locale, deşi existenţa acestora este de presupus.

Secolul al XVII – lea aduce tot mai multe documente scrise în judeţul Ialomiţa sau de către locuitori ai acestui judeţ. Deşi nu există o atestare oficială este aproape sigură existenţa unei şcoli pe lângă mănăstirea de la Slobozia. Aceasta a fost zidită de către Matei Basarab, la îndemnul postelnicului Ianache Caragea, fiind sfinţită la 8 noiembrie 1637 în prezenţa patriarhului Macarie al Ierusalimului, a lui Paul de Alep, şi a mitropolitului ţării Ştefan. La ceremonial a participat şi Domnul Matei Basarab, împreună cu mai mulţi boieri. O catagrafie a mănăstirii demonstrează că din averea mănăstirii făceau parte şi un număr mare de cărţi religioase, ceea ce presupunea existenţa ştiutorilor de carte şi probabil şi a unei forme incipiente de şcoală care pregătea atât viitori preoţi cât şi cei care urmau să scrie acte oficiale.
Transformările din societatea românească a secolului al XVIII – lea au adus schimbări şi în ceea ce priveşte învăţământul. Astfel se consolidează învăţământul în limba română, creşte numărul şcolilor la oraşe, dar şi în mediul rural, se înmulţeşte numărul tipăriturilor etc. Se observă de asemenea o mai mare preocupare a domniei faţă de politica şcolară, instrucţia şcolară fiind considerată o problemă a domnului. Se emit mai multe hrisoave pentru şcoli, se acordă scutiri de dări dascălilor, apar în buget sume pentru retribuţia muncii acestora, creşte interesul pentru educaţie al unor cercuri tot mai largi, încep să ia fiinţă şcoli ca urmare a unor iniţiative particulare ale unor boieri.

Şcolile din Ialomiţa se încadrau şi ele în această imagine generală a învăţământului din Ţara Românească. Vechiul centru comercial din Oraşul de Floci începe să decadă locul lui fiind luat de alte localităţi: Urziceni, Lichireşti (Călăraşi), Slobozia etc. Un document din 1703 amintea însă de „Jupan Arion cupetul ot Oraşul de Floci”, ceea ce demonstrează că viaţa economică a localităţii nu încetase de tot. De altfel o activitate se desfăşura aici şi în 1768 când Alexandru Ghica dăruia Mănăstirii Sfântul Spiridon din Bucureşti venitul bâlciului de la Floci, în acelaşi an moşia oraşului fiind împărţită între mănăstirea Sfântul Spiridon şi mănăstirea Mărcuţa.

O deosebită activitate culturală se desfăşura pe lângă Mănăstirea din Slobozia lui Ianache Caragea, un document de la sfârşitul secolului enumerând 212 cărţi greceşti şi 65 de titluri franţuzeşti existente la această mănăstire.
Prin hrisovul din 17 martie 1775 Alexandru Ipsilanti hotărî ca în afară de Academia de la Bucureşti şi de şcolile de „mathimi gramaticeşti greceşti şi rumâneşti” de la Craiova şi Buzău, să înfiinţeze şcoli „deosebite de limba slovenească şi rumânească la politiile de judeţ”. Hrisovul de reorganizare a învăţământului muntean dat de acelaşi domn în 1776 anunţa că „în toată ţara noastră domnească în fiecare orăşel am pus dascăl […] pentru ca să înveţe băieţii cunoştinţele elementare, ca ajungând aceştia în vârstă să nu fie ignoranţi”.

În această idee în bugetul pe 1780 între şcolile din Muntenia figurează şi judeţul Ialomiţa cu o şcoală de la Urziceni, având un dascăl plătit cu 5 taleri. Pentru stabilitatea şi continuitatea învăţăturii dascălii semnau un contract cu mitropolia prin care se obligau să dea învăţătură de carte copiilor orăşenilor în schimbul lefii de 60 de taleri pe an, adică 5 taleri pe lună, cum se prevăzuse în buget. Era o retribuţie modestă în comparaţie cu a celor de la Sfântul Sava sau Sfântul Gheorghe din Bucureşti, şi ca atare se permitea celor de la judeţe să treacă în contract că vor primi 60 de taleri pe an „afară de ceea ce vor vrea să-i mai dea părinţii şcolarilor”. În contract se prevedea că vor învăţa copii oraşului „carte rumânească”. Elevii şcolii erau copii ai orăşenilor, dar şi copii din satele de prin împrejurimi.

Într-un document din 1795 este detaliat modul în care urmau să se desfăşoare examenele la şcolile de judeţe. Scopul acestor examene era „cercetarea isteciunii elevilor” care este „pricină de îndemânare şi de mai multă silinţă, de întrecere la învăţătură”. Domnul Alexandru Moruzi hotărăşte ca în fiecare an să se examineze elevii şcolii domneşti în faţa mitropolitului, a epitropilor şi a dascălilor spre a se vedea care sunt cei ce „au silinţă spre procopseală” şi care sunt cei ce nu învaţă. Se stabilea şi o dată precisă de examen, „a doua zi de sf. botez”, când trebuie să se aleagă câte doi din fiecare treaptă de învăţătură mai silitori şi să li se cumpere cărţile necesare pe anul viitor. Iar dacă dintre aceştia vor din „cei proşti şi scăpătaţi la stare, lor să li se facă şi o cuviincioasă leafă, după starea lor”.

Observăm că se trece la o etapă nouă în ceea ce priveşte învăţământul, la orânduirea de examene cu premii pentru cei silitori care, indiferent de starea părinţilor, primeau gratuit cărţile pentru anul viitor, iar cei sărmani pe lângă cărţi primeau şi o bursă anuală.

Idei asemănătoare apar şi într-un hrisov din a doua domnie a lui Alexandru Ipsilanti, care, adresându-se în 1796 mitropolitului, îi aminteşte acestuia de hotărârea luată în prima domnie de a fi „la toate judeţele şcoale şi dascăli cu plată de leafă întra-adins, pentru învăţătura copiilor sărmani, care nu pot avea alt mijloc înlesnit pentru procopseala lor”. Apare şi expresia de „învăţătură fără plată” sau „de pomană” cum mai apare în alte documente, ceea ce face ca de binefacerile acestor şcoli să se bucure şi copii săraci.
Pe lângă şcolile judeţene încep să se organizeze şi şcoli la sate, una dintre aceste şcoli fiind cea de la Poiana, judeţul Ialomiţa. Vom reproduce acest document care datează din 1798 din timpul domniei lui Constantin Hangerli, dar din el aflăm că şcoala a existat şi înainte de acest având cărţi de scutire pentru dascălul său, prima fiind din anul 1792.
„Zemle Vlahiscoe

Fiindcă sfânta şi dumnezeiasca biserică de la Poiana judeţul Ialomiţa, unde să cinsteşte şi se prăznuieşte hramul sfântului şi făcătorului de minuni ierarhul Nicolae, iaste la loc de primejdie dă ale răzmireţei întâmplări din care pricină rămăsese la derăpănare şi prin silinţa ctitorilor s-au adus la stare, care fiind depărtată de oraş s-au întocmit şi şcoală pentru învăţătura copiilor. Şi pentru că a să ţinea biserica şi şcoala în starea lor au avut milă prin cartea domnii sale selefului nostru Alexandru Ipsilant voievod prin cartea ce o văzum cu leat 1797 aprilie, 10, ca să fie doi preoţi scutiţi dă toate dările preoţeşti i un dascăl scutit dă toate dăjdiile şi orânduielile ţării, cum şi ale lor drepte bucate scutite de vinăriciu şi dijmărit. Aşijderea să ţie şi liude doi oameni streini şi făr da pricină de către ispravnicii judeţului, să li se dea pecetluitori domneşti.

Deci, învrednicindu-ne domnul Dumnezeu cu domnia acestei pravoslavnice ţări, ne-am milostivit dă i-am înnoit mila aceasta după cum să coprinde mai sus să i să păzească nestrămutat spre a fi a sfintei biserici şi şcoalei dă ajutor şi dă întărire, iar domnii mele şi părinţilor domnii mele vecinică pomenire.
Rugăm dar şi pe alţi fraţi domni, care în urma noastră să va învrednici cu oblăduirea acestei ţări, să binevoiască a înnoi şi a întări mila aceasta ca şi ale domniilor sale mile şi faceri dă bine să fie în urmă dă alţii ţinute în seamă.
Şi acestea sunt spusele domnii mele.

1798 mai 22.”

În prima jumătate a secolului al XIX – lea asistăm la o mare dezvoltare a învăţământului din oraşele şi satele din Ialomiţa. În perioada 1800 – 1832 nu mai avem prea multe ştiri despre şcolile din judeţul Ialomiţa, însă datele existente ne permit să afirmăm că existenţa acestora a continuat. Într-un act de vânzare scris la Călăraşi în 1813 se precizează că la semnarea acestui act a fost martor şi Fotache grămătic, putându-se presupune că acesta ar fi ţinut un fel de şcoală la începutul secolului în Călăraşi.

Credem de asemenea că şi şcoala din Urziceni a continuat să existe şi în primele decenii ale secolului ca şcoală domnească. În sprijinul acestei afirmaţii pot fi invocate mai multe documente. Unul din 1815 este o anaforă pe care Eforia şcolilor o înaintează lui Vodă Caragea cerându-i orânduirea de dascăli români la toate oraşele reşedinţe de judeţ.
Aceeaşi problemă a orânduirii de dascăli la oraşe, între care figurează şi reşedinţa judeţului Ialomiţa, este menţionată şi în 1817. Hrisovul se ocupă în special de „întocmirea şcoalelor româneşti cu cele mai bune chipuri şi mijloace”, fiind prevăzut de asemenea că pentru bunul mers al învăţăturii să se orânduiască la fiecare şcoală câte o epitropie, formată din doi sau trei membri „din cei mai aleşi şi mai de ispravă” din acel oraş. Se punea îndatorirea pentru dascăl şi epitropi să se ţină o evidenţă a ucenicilor ce urmează la învăţătură şi mai ales a celor ce „merg spre procopseală” la învăţături mai înalte, la Bucureşti. Pentru ei se prevedea că nu vor fi primiţi în şcoala Capitalei fără „mărturii scrise” de la dascălul acelei şcoli şi de la epitropii ei.

O astfel de şcoală a avut şi judeţul Ialomiţa. Nu cunoaştem epitropii şi nici pe elevii săi, dar cunoaştem numele dascălului, Mihalcea care a condus mai mulţi ani şcoala de la Urziceni. Despre el aflăm dintr-o jalbă pe care o trimite la Eforia şcolilor, în 1832, pentru a i se plăti un rest de salariu. Petiţia lui a ajuns până la Logofeţia Treburilor Bisericeşti care cere ocârmuirii Ialomiţa să o informeze ce dascăl a fost la şcoala judeţului pe aprilie 1830 şi cât i s-a plătit pe fiecare lună. Ocârmuirea de la Ialomiţa comunică Logofeţiei că la Târgul Urziceni „S-au aflat profesor Mihalcea dascălul, orânduit cu poruncă de la cinstita Eforie a şcoalelor, încă din leat 1826 februarie 15.” Din adresă mai rezultă că Mihalcea a fost dascăl la Urziceni şi mai înainte de anul 1826, din 1815 sau 1817.

La începutul deceniului patru al secolului se hotărăşte înfiinţarea de şcoli naţionale în oraşele reşedinţă de judeţ, fiind prevăzute în buget sume pentru întreţinerea lor. Ele se numeau naţionale, spre deosebire de cele particulare. Din adresa Logofeţiei Treburilor Bisericeşti, trimisă Eforiei şcolilor la 6 iulie 1832, rezultă că ocârmuirea judeţului primise cu bucurie hotărârea construirii unui local pentru şcoala naţională şi de aceea cere să i se trimită un plan după care să ridice construcţia. Ocârmuirea judeţului s-a preocupat apoi să găsească fondurile şi materialele necesare unei asemenea clădiri, apelând şi la proprietarii judeţului pentru un ajutor în acest sens, astfel se va trimite Eforiei şcolilor şi o listă cu proprietarii de moşii din Ialomiţa care locuiesc în Bucureşti. În continuare vom reproduce jurnalul încheiat la ocârmuirea judeţului la 5 martie 1833:

„Jurnal
Astăzi adunându-ne la presuzdia ocârmuirii acestui judeţ Ialomiţa a aduce întru săvârşire cererea înaltei stăpâniri pentru aşezarea Şcoalei naţionale la căpetenia acestui oraş Urziceni şi privind la multele neîndemânări ce să înfăţişează din pricinile ce în multe rânduri s-au dat în cunoştinţa stăpânirii adică întâi scăpătarea orăşenilor de aici, şi al doilea negăsirea caselor după cererea stăpânirii şi a trebuinţei ca să închirieze, într-o con glăsuire unindu-ne ca să înaintăm cu orice mijloace înflorirea învăţăturii, să clădească o casă din nou întocmai după forma ce să cere şi pentru că o asemenea clădire priveşte spre binele şi folosul tuturor de obşte am găsit cu cuviinţă spre mai bună înlesnire a facerii caselor de şcoală, ca proprietarii ce au moşii în coprinsul judeţului, atât cei ce suntem cu locuinţa aici în judeţ cât ţi cei din politia Bucureştilor, ca unii ce se folosescu din rodirile moşiilor să contribuiască fieşcare pentru această clădire ce priveşte la vecinica fericire a tinerilor acestui judeţ. De aceea acum să se alcătuiască doă liste iarăşi supt a noastră iscălitură, una pentru dumnealor proprietari ce sunt cu lăcuinţa în politia Bucureştilor şi alta pentru din coprinsul judeţului proprietari de moşii şi alta pentru particularnice feţe hălăduitori în judeţ. Şi dl. ocârmuitor ca din slujbă prin otnăşănii să se adresească către toţi ca aceia ce se va proirisi să treacă în alăturata listă. Care bani după ce se vor aduna în canţelaria ocârmuirii să se pue în lucrare facerea arătatelor case.
Ocârmuitorul judeţului ss. Dumitru Polizu
Anul 1833
Martie 5
Nr. 834”

Am reprodus in extenso acest document pentru a evidenţia faptul că asistenţa socială prin intermediul şcolilor se face în prima jumătate a secolului atât prin sprijinul statului, cât şi prin intermediul contribuţiilor particularilor. Lucrările acestei clădiri au întârziat iar ulterior au încetat odată cu mutarea reşedinţei de la Urziceni la Călăraşi deoarece s-a trecut la realizarea şcolii în acest oraş. Eforia şcoalelor aprecia că suma necesară pentru construcţia şcolii publice, despre care ocârmuitorul credea că se va face cu sprijinul proprietarilor, se ridică la 45.000 lei (această sumă pare imensă dacă o comparăm cu bugetul de 350.000 lei pentru toate şcolile, după cum este el stabilit în ediţia din 1847 a Regulamentelor Organice). Dintr-o adresă din iunie 1835 a Marii Logofeţii a Bisericeştilor, rezultă că se începuseră lucrările de construcţie pentru şcoală dar „pe loc proprietăresc” existând pericolul ca cu timpul proprietarul să ceară chirie „la care nu vor fi în stare hălăduitorii oraşului” s-o plătească. Se ajunge astfel să se facă o donaţie a unui teren pentru şcoală. Donatoare a fost Eforia spitalului Colţea, proprietara terenului, epistatul moşiei, polcovnicul Grigore Poenaru, angajându-se să se ocupe de construcţia şcolii. Eforia şcolilor se simte datoare să mulţumească pentru această facere de bine arătând epitropilor spitalului Colţea că „obştea locuitorilor va pomeni totdeauna cu mulţumire numele acelor persoane ce lasă monumenturi veşnice de a lor aducere aminte”.

Rapoartele profesorului Ion Gherasim Gorjanul demonstrează starea deosebit de proastă a acestei clădiri şi lipsa acută a mobilierului, a materialelor didactice sau a combustibilului pentru încălzit. Cu toate acestea şcoala va fi deschisă la 7 noiembrie 1837 când a avut loc „toată ţeremonia pentru deschiderea cursurilor fiind de faţă toţi orăşenii”

Primul examen al şcolii publice din Călăraşi a fost ţinut în iunie 1838. dintr-un raport adresat de Comisia oraşului către Eforia şcolilor reiese că atât profesorul cât şi cei mai silitori elevi au fost premiaţi de către cârmuire, dar şi de către particulari:

„ Şcolarii cei mai silitori, după ce se împovărară de bravuri nenumărate, apoi luară şi o mulţime de premii în bani şi cărţi de la domnu Cârmuitor, care gratifică şi pe domnul profesor cu un atestat întocmit după meritele sale, după glăsuirea obştii cu zece galbeni împărăteşti şi cu nişte cumersuri de mătăsărie, domnul prezident al Tribunalului C. I. Fălcoianu cu doi galbeni, domnul parucic şi comendiru al 2 –lea de cavalerie, B. Vlădoianu cu trei galbeni şi cu un adres foarte simţitor din partea tutulor domnilor ofiţeri pentru silinţile sale ce jertfeşte cu şcolarii, domnul C. I. Rudea cu un icosar, domnul Grigore Poenaru cu 20 sfanţihi, iar domnul biv vel ceauş Ioan Petrescu, arendaşul Călăraşilor dărui prin înscris banii scutelnicilor domniei sale, câte lei 180 pă an, pentru totdeauna, spre mângâierea şi înlesnirea învătăturelor copiilor scăpătaţi ce vor urma în această şcoală, făcând şi cu aceasta comoara cea mai nepreţuită în ceruri căci dete la aşa loc unde poate să dea cineva şi să fie primită darea sa de prea bunul Dumnezeu.”

Observăm din nou faptul că premiile au fost oferite atât de stat cât şi de particulari, o menţiune importantă meritând donaţia perpetuă a arendaşului Ioan Petrescu care se adresează „copiilor scăpătaţi”. Explicaţia acestui gest apare într-o scrisoare adresată profesorului I. G. Gorjanul: „Eri, aflându-mă în şcoală la eczamenul ce aţi făcut copiilor şcolari şi văzând a lor grabnică înaintare, iar pe unii copii scăpătaţi, totdeodată şi eu m-am îndemnat din bună simţire şi am dăruit spre mângâierea sărmanilor copii pentru totdeauna, după cum prin alăturata aici în copie veţi lua curată înţelegere…”

O altă şcoală a funcţionat la Slobozia, existenţa ei fiind confirmată prin Raportul subocârmuitorului plăşii Ialomiţa înaintat la ocârmuire la data de 28 ianuarie 1836. Din conţinutul raportului reiese că aici funcţiona o şcoală particulară a arhimandritului Gavril Slobozeanu, care era frecventată de 30 de elevi proveniţi din stratele sociale lipsiţi de posibilităţi care învăţau „carte rumânească”. Anterior această şcoală funcţionase în chiliile mănăstirii Slobozia lui Ianache. Această şcoală dispunea de o bibliotecă care cuprindea manuale şcolare, cărţi bisericeşti în slavonă, latină şi română. Aici se dădea învăţătură gratuită, şcoala fiind întreţinută din veniturile mănăstirii.

Premianţii examenului din 1845 au fost răsplătiţi de către ocârmuitor cu cununi şi cărţi în valoare de 200 de lei. Observăm astfel că de această dată particularii nu au mai contribuit la această premiere. Situaţia este diferită în cazul examenului din 1847 care „a fost cu solemnitate mai măreaţă decât altădată deoarece între asistenţi se găsea şi un boier de întâiul clas, marele agă şi cavaler Ioan Roset, bărbat literat”. Cu privire la premii se precizează că de data asta au fost mai multe ca niciodată, împărţindu-se cărţi în valoare de 400 de lei, dintre care 200 de lei din venitul anual al donaţiei lui Ioan Petrescu, 150 de pitarul Evanghelie Zappa, 36 de franci de la serdarul Manolache Grădişteanu, ocârmuitorul judeţului.

Marea majoritate a premiilor erau în cărţi deoarece şcolarii nu îşi permiteau cumpărarea lor, lucru care reiese şi la inspecţia realizată de Nicolae Simonide în 1846 care observă că puţini elevi aveau cărţile necesare, fiind copii de părinţi săraci. De altfel şi Eforia cerea ca aceste cărţi să fie date şcolarilor săraci şi silitori.

Pe lângă şcolile publice existau în această perioadă şi şcoli particulare cu dascălii plătiţi de către părinţii elevilor. Pe la începutul anului 1836 exista la Călăraşi o şcoală condusă de Anastase, la care învăţau 10 elevi. Din însemnările făcute în dreptul fiecărui elev se menţionează că unii dintre şcolari învăţau la Ceaslov, iar alţii atât la Ceaslov cât şi la Psaltire. Tot în acest timp funcţiona în oraş o şcoală condusă de dascălul Petru. Mai târziu în 1842 este menţionată în Călăraşi existenţa a 6 şcoli particulare cu 70 de elevi dintre care 4 în limba română şi 2 în greacă. Pe la începutul anului 1848 funcţiona în Călăraşi o şcoală particulară în care se învăţa limba franceză şi era conducă de Bonesu.

În Urziceni, Mihalcea conducea o şcoală particulară, fiind plătit de către părinţi pe bază de învoială. Începută în 1832, această şcoală exista şi în 1836. În ceea ce priveşte şcolile de la sate informaţii despre ele ne sunt furnizate de cărţile de scutire acordate de diverşi domni. Cea mai cunoscută este cea de la Poiana care într-o perioadă de doar 11 ani, de la 1792 până la 1803, a primit patru cărţi domneşti de scutire. Un alt document din 1813 arăta că dascălul şcolii era scutit de „toate dăjdiile şi orânduielile ţării”.

Înainte de 1835 în satele din Ialomiţa funcţionau 17 şcoli întreţinute de părinţi, până în acest an ieşind din aceste şcoli 33 de elevi. Numărul mare de şcoli particulare se explică prin faptul că hotărârea Eforiei şcolilor din 1832 se referea la deschiderea unor şcoli naţionale doar în oraşele reşedinţă de judeţ, deci nu şi la sate.

După 1838 s-a trecut la organizarea şcolilor publice în mediul sătesc. Acestea au luat fiinţă pe baza unor dispoziţii date prin circulare de către Departamentul din Lăuntru şi Eforia şcolilor. Cu circulara nr 25 din 14 ianuarie 1838 Vornicia din Lăuntru scria ocârmuitorului judeţului Ialomiţa despre proiectul al 2-lea pentru seminarii, din articolul 8, prin care se dispunea ca în fiecare sat să se ţină un cântăreţ care va primi 2 chile de bucate şi câte 2 lei pe an de la fiecare enoriaş, un leu la Sf. Gheorghe şi altul la Sf. Dimitrie, fiind dator a învăţa copiii satului carte şi cântări. În acest sens la 25 februarie 1838, Ion Rahtivanu, cârmuitorul judeţului, scria Eforiei că depune toate stăruinţele pentru înfiinţarea şcolilor săteşti, ştiind că această acţiune este pornită „spre folosul şi luminarea neamului”. De asemenea arată că a dat dispoziţii subocârmuitorilor ca în înţelegere cu proprietarii şi cu „cele mai dulci povăţuiri să înlesnească şi să întocmească şcoli în fiecare sat.”

Pentru alegerea candidaţilor de învăţători Eforia s-a adresat profesorului şcolii naţionale din Călăraşi ca să găsească tineri ţărani dintre cântăreţii sau grămăticii de la biserici. Deoarece mulţi ţârcovnici nu primeau a fi candidaţi atunci satele au căutat alţi tineri, dar aceştia erau birnici sau clăcaşi. Spre a-i atrage spre această slujbă, Eforia a intervenit la Marea Vornicie ca tinerii hotărâţi a fi candidaţi de învăţători să fie „apăraţi de orice îndatoriri”, iar proprietarii să îi scutească cel puţin de clacă, subliniindu-se că aceştia „au a lua cea mai mare parte din folosul ce va izvorî din aceste aşezământuri obşteşti, având un lucrător al pământului cu ştiinţă de carte.

Admiterea candidaţilor şi trimiterea lor la şcoala normală din Călăraşi se făceau prin grija satului, a subrevizorului şi a subcârmuirii fiecărei plăşi. Aceştia trebuiau trimişi cu bani la ei pentru cheltuieli, drept care s-a hotărât ca fiecare enoriaş să dea câte un leu. În ciuda situaţiei financiare dificile mulţi dintre candidaţi au obţinut atestatul de învăţător. O listă întocmită în 1844 care cuprindea învăţătorii care îşi exercitau profesia în satele ialomiţene, ne oferă informaţii interesante. Astfel dintre aceştia 39 erau copii de plugari, 23 fii de preoţi, restul fiind copii de negustori, boieri de neam, postelnici, cojocari, morari, militari etc. Catalogul din anul următor păstrează aproximativ aceleaşi proporţii: 41 fii de plugari, 23 de preoţi, restul de negustori, cojocari etc. Aceste liste demonstrează că majoritatea învăţătorilor proveneau din rândul ţăranilor săraci, având nevoie de sprijinul statului sau al comunităţilor locale pentru a putea absolvi şcoala normală.

O problemă importantă a fost cea privind localul şcolii, puţine sate reuşind să construiască aceste clădiri aşa cum ar fi trebuit. De cele mai multe ori lecţiile se ţineau prin case particulare din sat sau în casa învăţătorului. Uneori mai multe sate mai mici se uneau pentru a contribui la plata şcolii şi a învăţătorului. Existau însă şi mari proprietari care sprijineau aceste eforturi. La 7 septembrie C Roset, proprietarul moşiei Roseţi din Ialomiţa, informa Eforia că în acel sat a clădit o şcoală „spre învăţătura şi luminarea locuitorilor”. De asemenea pe moşia sa din Broşteni, pitarul Evanghelie Zampa „urzise” o frumoasă şcoală.

La 25 noiembrie 1838 I Rahtivanu trimitea un raport din care reieşea că la acea dată în Ialomiţa erau 52 de şcoli săteşti. Numărul lor va creşte astfel încât în 1843/1844 erau 77 de şcoli cu 1632 de elevi, iar în 1848 ajunseseră la un număr de 80 de şcoli cu 2247 elevi. Continuau să existe şi şcoli particulare, unele dintre ele cu un număr mare de elevi.
La fel ca în cazul şcolilor de la oraşe şi în cazul examenelor la aceste şcoli se menţine practica acordării unor recompense materiale pentru şcolarii merituoşi. Astfel raportând Eforiei despre examenul făcut elevilor de la şcoala din satul Manuc, profesorul Grigore Constantinescu menţionează că „mulţumiţi de răspunsurile elevilor, ţăranii le-au dăruit 26 de lei”. La solemnitatea examenului de la Broşteni a asistat şi subcârmuitorul plăşii, Cruţescu, Constantin Zampu îngrijitorul moşiei şi Nae logofătul satului, care au dăruit copiilor silitori, 40 lei, 60 lei şi respectiv 28 de lei. Pitarul Cruţescu a fost de faţă şi la examenul din satul Grindu, dăruind elevilor 32 de lei.

Despre examenul de la Giureşti se face menţiunea că şcolarii de aici au avut „norocirea” să aibă prezent acolo pe paharnicul Iancu Costacopulo, proprietarul acestui sat, şi pe serdarul Costache Negrescu. Paharnicul Costacopulo mulţumit de silinţa elevilor la învăţătură a dăruit câte 2 sfanţi la 14 dintre ei, iar serdarul Negrescu a dat 10 sfanţi. În raportul său învăţătorul subliniază că „încurajarea este sufletul înaintării”.

După cum am văzut anterior se hotărâse ca învăţătorii să primească bani şi produse de la locuitorii satelor, dar în practică situaţia era diferită. Astfel în ceea ce privea încasarea sumelor de bani o greutate principală o constituia faptul că cei mai înstăriţi din sat se sustrăgeau de la plată. Informată în acest sens din rapoartele profesorilor, Eforia intervine la Departament şi-i cere a da dispoziţii ca la plata învăţătorului să contribuie „toţi şezătorii satului, fără osebire, precum boierii de neam, preoţi, diaconi, juraţi, vătăşei, dorobanţi, manzili” etc. Ţine să se facă observaţia că dacă va rămâne plata învăţătorului numai pe birnici, nu se va putea realiza scopul urmărit. Se poate observa că dacă în cazul şcolilor publice de la oraşe putem vorbi de şcolarizare gratuită, în şcolile din mediul rural părinţii trebuiau să plătească pentru a asigura veniturile învăţătorilor.

Mare parte a învăţătorilor şi profesorilor s-au implicat activ în Revoluţia de la 1848, I.G. Gorjanul şi Grigore Constantinescu, profesori la şcoala domnească din Călăraşi au fost chiar comisari de propagandă. Programul revoluţionar prevăzuse (art 16) „instrucţie egală şi întreagă pentru românul de ambele sexe, fără nici o plată”. Se hotărâse de asemenea înfiinţarea câte unei şcoli începătoare în fiecare sat, uns normală în fiecare plasă, câte un liceu în fiecare judeţ etc.

Ulterior înăbuşirii revoluţiei toate şcolile au fost închise. În Ialomiţa şcoala începătoare se va organiza în 1852, iar problema redeschiderii şcolilor săteşti se va pune abia după 1857. Drept urmare se vor deschide şcoli particulare care să suplinească această lipsă. Astfel la 1 noiembrie 1848 se deschide la Urziceni o şcoală particulară condusă de Niţă Mihăilescu care cuprindea 25 de elevi, grupaţi în două clase. O altă şcoală particulară se va organiza în 1850 la Călăraşi, cu un număr total de 37 elevi, condusă de învăţătorul Stan.

Astfel de şcoli particulare existau şi la sate informaţii despre acestea reieşind din diversele rapoarte trimise Eforiei. De exemplu Alecu Poenaru informa despre şcoala particulară de la Roseţi care a funcţionat până în 1854 când a fost transformată în spital ostăşesc. Alt raport din 1855 menţiona despre „pensionatele” din plasa Borcea, iar în 1858 se afirma că în judeţ funcţionau 40 de şcoli particulare. Învăţătorul A. Bărbulescu din Poiana menţiona că a ţinut aici şcoală particulară din 1851 până în 1857.

Se cerea cu insistenţă redeschiderea şcolii publice din Călăraşi, redeschidere care a avut loc în ianuarie 1852 când Mihai Petrescu a fost numit profesor pentru clasa a III-a, urmând să predea şi la celelalte clase până ar fi fost numiţi şi acolo profesori. Cum oraşul cunoştea o perioadă de dezvoltare intensă a comerţului, majoritatea elevilor erau copii de negustori. Astfel din cei 58 de elevi ai claselor I şi a II-a, 26 erau fii de negustori, 12 de plugari, 9 de meseriaşi, 7 de funcţionari, 3 de proprietari şi un fiu de preot, iar cei 27 de elevi din clasa a II-a cuprindeau 16 copii de negustori, 7 de plugari, 3 de funcţionari şi unul de proprietar.

Elevii silitori erau premiaţi în continuare cu cărţi, dar acestea nu mai erau cumpărate pe plan local ci trimise de Eforie. Astfel pentru examenul din 1856 Eforia a trimis la Călăraşi următoarele cărţi: 200 de gramatici de Ion Massim, 20 de exemplare de istoria sfântă, 50 de caligrafii de A. Pop.

În 1857 se reînfiinţează şcolile săteşti la iniţiativa lui N. Kreţulescu, Ministrul Cultelor şi Instrucţiunii Publice. Salariul învăţătorilor a fost fixat la suma de 300 de lei pe an, ceea ce a făcut ca numărul candidaţilor la aceste posturi să fie scăzut. Ca urmare cel care organiza concursul a propus fie mărirea salariilor fie tolerarea învoielilor făcute în particular cu sătenii. El arăta că majoritatea candidaţilor s-au învoit cu satele „pentru osebită plată”, învoieli care nu erau exagerate, tot câte 5 – 6 sfanţi pe an pentru copii cu părinţi, văduvele fiind exceptate, iar orfanii nu plăteau nimic. Eforia răspunde că a făcut diligenţele necesare la domn pentru mărirea salariilor, dar în ceea ce priveşte învoielile consideră că acestea nu pot fi tolerate pe câtă vreme ţăranii contribuie la întreţinerea şcolilor săteşti.
La începutul anului 1858 revizorul şcolilor săteşti raport că în afara celor 26 de şcoli publice pe care le-a inspectat, erau formal deschise şcoli private în număr de 40, el fiind mulţumit de activitatea acestora care lucrau „în asemănare cu cele publice, învăţătorii particulari nefiind streini de metoda lancasteriană”. Ţine să precizeze în raportul său că existenţa şcolilor particulare arată „zelul cel mare” pe care sătenii îl au către învăţătură.

Învăţământul în timpul domniei lui Alexndru Ioan Cuza a cunoscut o perioadă de progres şi dezvoltare. Continuă existenţa şcolii publice din Călăraşi, care la 1859 avea 141 de elevi. Iniţial la această şcoală au învăţat şi câteva fete, însă după redeschiderea sa s-a interzis ca fetele să mai înveţe într-o şcoală de băieţi. Pentru a acoperi cerinţele de educaţie în rândul tinerelor, Aşezămintele Brâncoveneşti au început să înfiinţeze şcoli de fete. La 11 decembrie 1859 Bibescu Basarab Brâncoveanu se adresează Eforiei şcolilor precizând că doreşte să înfiinţeze şcoli gratuite pentru fete în toate judeţele. Eforia mulţumeşte pentru această iniţiativă şi pentru „zelul de a întinde lumina învăţăturii publice”, iar începând cu 1860 organizează concurs pentru posturile de la şcolile de fete.

La Călăraşi acest concurs se va ţine la 12 aprilie 1861 iar cea care va câştiga este Smaranda Constantinescu, despre care Răducanu Mitran, profesorul şcolii publice, arată că este fiica unui sărman meseriaş din oraş. Garantând pentru onestitatea şi capacitatea ei, el vede în ea o directoare şi o institutoare populară, la care „orfanele şi clasa de jos” ar găsi o persoană apropiată şi neexpusă vanităţii. Vorbind despre ea institutorul afirmă că „Dumnezeu ridică din gunoi pe sărac ca să-l aşeze pe el la rând cu boierii.” Aşezămintele Brâncoveneşti plăteau chiria pentru spaţiul în care funcţiona şcoala, precum şi salariul directoarei, institutorului, catihetului, medicului şi al îngrijitorului.

Din 1862 şcoala trece la stat sub denumirea de „Externatul de fete Brâncovenesc din oraşul Ştirbei”. Directoarea confirmă, la 29 septembrie, că a primit ordinul de trecere a şcolii la stat, ţinând să sublinieze că chiar sub patronajul principelui Grigore Bibescu Brâncoveanu, ca directoare nu a urmărit alt scop decât „ a servi Patriei şi Naţiunei mele”, prin educarea şi instruirea copilelor, care la timp, să fie demne de chemarea lor”: „Astăzi mă simt îndoit dispusă pentru această decizie luată de guvern, prin trecerea administraţiei acestui aşezământ la onor Minister al Cultelor şi Instrucţiunii Publice.”

În ceea ce priveşte şcolile comunale şi săteşti ele au cunoscut o dezvoltare deosebită în această perioadă, care va culmina cu Legea Instrucţiunii Publice din 1864. La 1859 în judeţul Ialomiţa erau 76 de şcoli cu 2077 elevi, iar în 1862 funcţionau 106.

Noua lege prevedea obligativitatea şi gratuitatea educaţiei, drept care se preconiza ca în fiecare sat să fie o şcoală primară, iar în oraşe, mai ales cele reşedinţă de judeţ, se puteau organiza mai multe şcoli de băieţi şi fete. Pe baza acestei legi la Călăraşi vor funcţiona trei şcoli primare de băieţi, două şcoli primare de fete (datorită creşterii numărului de eleve primăria va construi în 1882 un local nou pentru şcoala de fete pe un teren donat de Iancu Poenaru-Bordea), un gimnaziu, o şcoală de meserii, o şcoală profesională pentru fete. O parte a elevilor din aceste şcoli îşi vor continua studiile în instituţii de învăţământ superior.

Gimnaziul din Călăraşi va fi inaugurat în 1884, şi în următorul sfert de veac va da 421 de absolvenţi, numărul redus al acestora explicându-se printr-o exigenţă deosebită (procentul repetenţilor în clasa I fiind între 58 % şi 67%).
Şcolile săteşti erau, în această perioadă, în marea lor majoritate, într-o stare deplorabilă, condiţiile de învăţătură erau foarte proaste, mobilierul şi materialul didactic erau neîndestulătoare etc, situaţie explicată de sărăcia satelor şi comunelor care trebuiau să le întreţină. Existau însă şi şcoli care aveau localuri corespunzătoare.

Trebuie menţionat, de asemenea, că unele clădiri pentru şcoli au fost construite de către particulari. Gazeta „Ialomiţeanul” din 1888 aminteşte de fapta lăudabilă a lui I. Poenaru-Bordea care a construit localul şcolii din Perieţi. O altă gazetă ialomiţeană „Casa rurală”, descrie în 1891 despre localul şcolii din Cotorca făcut de Marin Ionescu, tot el văzând că salariul învăţătorului de 70 de lei lunar este „o derâdere pentru instrucţiune”, hotărăşte să-l completeze cu încă 30 lei pe lună. Dintr-o adresă a Ministerului Cultelor şi Instrucţiunii publice din 1892, rezultă că Teodor Verra din Sărăţeni a construit un local de şcoală în acel sat. Ministerul îi aduce mulţumiri pentru „această lăudabilă faptă”.

Şcolile de fete se vor înfiinţa atât în oraşe, cât şi la nivelul satelor. Pe lângă şcolile de fete din Călăraşi, se vor crea astfel de instituţii şi la Urziceni (1870), Slobozia (1875), Ciochina (1875, întreţinută din bugetul comunei), Cocargeaua, Ţăndărei, Perieţi, Jilavele, Feteşti, Lehliu, Malu, etc. Se vor înfiinţa, la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX , şi şcoli de agricultură sau meserii (Săpunari, Armăşeşti, Roseţi).

Se păstrează tradiţia examenelor publice şi a premierii celor mai merituoşi elevi. Astfel după un examen desfăşurat în 1872 la Giurgeni, elevii au fost încurajaţi cu 8 broşuri din partea primăriei şi 8 din partea învăţătorului, acestea fiind de „diferite calităţi şi necesare studiului lor”. După examenul de la Manasia elevii şi elevele au primit „condeie, hârtie şi plăci” necesare pentru şcoală, din partea lui Alexandru Catargi, care a asistat la examen.

Evoluţia numărului şcolilor săteşti din Ialomiţa a fost sinuoasă, astfel dacă în 1865 erau 81, în 1870 numărul lor scade la 64, ca apoi în 1892 ajunge la 75, iar în 1908 la 162. Numărul lor va creşte foarte mult în perioada interbelică, astfel la 1 septembrie 1918 în Ialomiţa existau 169 de şcoli primare rurale şi 8 urbane (6 la Călăraşi şi câte una la Slobozia şi Urziceni) cu 14.089 elevi, iar în 1919 erau 209. În 1938 numărul şcolilor primare rămăsese aproximativ acelaşi, 203, dar numărul elevilor crescuse la 35.329.

Acest articol este preluat de pe http://www.generatiaeuropeana.ro

  1. Niciun comentariu până acum.
  1. No trackbacks yet.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: