Acasă > Literatură > Cântece de pe Ialomiţa (V)

Cântece de pe Ialomiţa (V)

DOINELE

Nimic nou ca mijloace artistice sau ca idee. Toate sunt realizate, lucrate cu minuţie, unele putând să stea în oricare antologie de creaţie populară.

În cele de haiducie apare mai ales negustorul care s-a  adăugat exploatatorilor ţăranilor. Multe sunt făcute din bucăţi disparate, neproporţionate. Contrastul alb-negru înscrie alături de dragoste amarul plecării. Aventura aparţine unui lucid ce doreşte reînscrierea în comunitate, a unui singuratic, neieşit însă din comun.

Doinele de cătănie şi cele de război aveau o mare pată de culoare: negrul. O mare de amar inunda sufletul tinerilor, părinţilor, iubitelor, prietenilor.

Doinele de ciobănie sunt reprezentate doar printr-un singur exemplar. L-am reţinut, cu toate că se pare că e livresc. Ciobănia a fost o preocupare minoră în Ialomiţa, nu una primordială.

Cântecul de înstrăinare nostalgic sau virulent aprindea dorul de casă, de sat, de familie. Azi trebuie să fie căutat cu toată răbdarea ca să se reţină câteva versuri.

Doina de jale şi dor e o contamplare a sufletului, un mod de a comunica direct cu lumea. Nădejdea capitulează la vederea spectacolului naturii care invadează ochiul şi sufletul omului.

Absenţa doinelor de plugărit nu ne-a putut-o explica niciunul din subiecţi.

CÂNTEC HAIDUCESC

Frunză verde şi-o sipică,
Coborâi din deal în luncă,
Să-mi leg aţa la opincă,
Şi să-mi aleg de-o măciucă,
Nici mai lungă, nici mai scurtă,
Numai cum încape-n glugă;
Să ţiu calea la strâmtori,
Să omor la negustori
Şi să iau la gălbiori
Să le dau la frăţiori,
La frăţiori şi săraci,
Care n-are plug şi vaci.
Toată iarna mă gândii,
Că n-am cu ce mai trăi,
Şi bogaţii s-au răit,
Şi ne iau la slugărit;
Mă gândii ce mă gândii,
Luai drumul codrului,
Să-mi fac ceată de clăcaşi,
Să omor la boieraşi,
La boieri şi la ciocoi,
C-au supt sângele din noi.

Cules de la Vasilescu Ştefan din Crunţi
(’’Cântece de pe Ialomiţa’’, 1971)

 

CÂNTEC DE CĂTĂNIE

Maică, mă gândesc la tine,
Că nu mai eşti lângă mine,
Că te-am lăsat prea departe,
Şi vorbim numai prin carte,
Şi te-ntreb de sănătate,
Şi îi scriu la sora mea,
Ce mai face măicuţa?
Te-am lăsat, maică, oftând,
Şi pe mândruţa plângând,
Te-am lăsat oftând la poartă,
Şi pe mândra supărată,
Când am plecat la armată.
Nu mai plânge, maica mea,
Din ochi nu mai lăcrima,
Că mai am trei luni de zile
Şi vin acasă la tine,
La mândra, la trei surori,
La bătătura cu flori
Şi la satu` cu feciori.

Cules de la Stanciu Gheorghe din Albeşti
(’’Cântece de pe Ialomiţa’’, 1971)

 

VAI, SĂRMANII, NOI, FLĂCĂI

Vai, sărmanii, noi, flăcăi,
Cum ne strângem de pe văi,
Cu vătăşei şi cu primari,
Si ne duc la primărie,
Şi ne scrie pe-o hârtie,
Şi ne mână-n bătălie.
Şi ne mână ca pe boi,
Şi ne tunde ca pe oi,
Şi ne dă păru-n gunoi,
Ne fac de râs, vai de noi!
Părul meu cel gălbior,
La maiorul sub picior,
Foaie verde de cicoare,
Hai, măicuţă-n pas mai tare,
Până luna nu răsare,
Şi mi-oi strânge perişorul,
Şi ţi-oi mai potoli dorul.

Cules din Amara
(’’Cântece de pe Ialomiţa’’, 1971)

 

VAI DE MINE, NEGRI-S MUNŢII

Vai de mine, negri-s munţii,
Toamna, când pleacă recruţii,
Vai de mine, negri-s norii,
Toamna, când pleacă feciorii;
Maicile-şi petrec feciorii,
Nevestele – soţiorii,
Dar pe mine n-are cine,
Că sunt singurel pe lume,
Tata-i bătrân şi nu poate,
Surorile-s măritate,
Mama-I moartă şi nu vine;
Eu sunt singur, n-am pe nimeni,
Numai şaua de sub mine,
Şi batista de la tine.

Cules din Amara
(’’Cântece de pe Ialomiţa’’, 1971)

 

DOINĂ DE CĂTĂNIE

Fir-ai, mamă, blestemată,
De ce nu m-ai făcut fată,
Să stau cu tine pe vatră,
Ca să nu mai fac armată?
M-ai făcut, maică, fecior,
Ca să-i dau ţării ocol.
Mă cheamă la datorie,
Să iau raniţa în primire,
Şi puşca din magazie.
Şi curele încrucişate,
Două în piept şi trei în spate,
De mă ia leşin de moarte.
Când aud trenul că vine,
Tremură carnea pe mine.

Culeasă din Griviţa
(’’Cântece de pe Ialomiţa’’, 1971)

 

CÂNTEC DE RĂZBOI

Foaie verde de doi brazi,
Să vii, mândro, să mă caţi,
Între Oituz şi Galaţi,
Şi-ntre munţii cei înalţi.
Şi de vezi că nu găseşti,
Să mă caţi la Mărăşeşti,
Să colinzi tu văile,
Să vezi morţi cu miile.
Şi cu părul despletit,
Să cauţi pe al tău iubit,
Că poate-o fi putrezit,
Îngropat ori dezgropat,
Ori de obuz sfărâmat,
Cum soarta l-a blestemat.
Şi de vezi că îl găseşti,
Pe mormânt să-I răsădeşti,
La picioare floricele,
Cu grenade printre ele.
La mijloc un busuioc,
Cu obuze la un loc.
Şi la cap un liliac,
Cu cartuşe-amestecat.

Cules de la Naicu Victoria din Albeşti
(’’Cântece de pe Ialomiţa’’, 1971)

DOINĂ

Foaie verde, boabe, boabe,
Amărât e omul, Doamne,
Când se culcă şi n-adoarme,
Ar mânca şi nu-i e foame.
Că de amărât ce sunt,
Mi-aş face casă-n pământ,
Învelită cu tufani,
Să mă apăr de duşmani.
Gardul are o proptea,
Dar eu n-am pe nimenea.

Culeasă de Bălăşoiu Gheorghe din Sfântul Gheorghe
(’’Cântece de pe Ialomiţa’’, 1971)

DOINĂ DE ÎNSTRĂINARE

Foaie verde, lin-pelin,
Rău e, Doamne, prin străini,
Ca desculţ prin mărăcini,
Că străinu-i tot străin,
Chiar de-i faci din apă vin,
Tot nu-I faci voia deplin;
Chiar de-i faci apa bere,
Tot nu eşti pe-a lui plăcere.
Când eram la tatăl meu,
Tot bine eram şi eu,
Căci de făceam cât de rău
Tot zicea: ’’Copilul meu’’.
Dar de când m-am înstrăinat,
Numai de rele am dat,
Binele de mine fuge,
Răul din urmă m-ajunge.
Nu mai trece-o supărare,
Că vine alta mai mare.

Culeasă din Sfântul Gheorghe
(’’Cântece de pe Ialomiţa’’, 1971)

DOINĂ DE ÎNSTRĂINARE

Foaie verde, lin-pelin,
Vai de copilul străin,
Când ajunge la stăpân,
El munceşte zi şi noapte,
Cu cămaşa ruptă-n spate,
Cu leafa pe jumătate,
Şi mâncare-a treia parte,
Bătaie pe săturate.
Decât, mamă, mă făceai,
Mai bine un pom sădeai…
Făcea poame, nu făcea,
Lumea grija mea n-avea.

Culeasă din Perieţi
(’’Cântece de pe Ialomiţa’’, 1971)

DOINĂ

Mamă, norocelul meu,
L-au băut boii-n pârâu…
Nu ştiu, boii l-au băut,
Sau noroc eu n-am avut?
C-am trecut şi eu odată,
Şi-am scăpat norocu-n baltă.
Plânge mama, plâng şi eu,
Îmi plâng norocelul meu,
Plâng şi pietrele-n pârâu,
Toate plâng norocul meu.

Culeasă din Perieţi
(’’Cântece de pe Ialomiţa’’, 1971)

CÂNTEC

Mămică, când m-ai făcut,
Nimica nu te-a durut,
Nici un deget la picior,
Ai crezut că sunt fecior.
Când ai văzut că sunt fată,
Te-a durut inima toată,
Şi c-o faşă m-ai legat,
În leagăn m-ai aruncat
Din picior mă legănai,
Din gură mă blestemai.
M-ai blestemat, mamă, lunea,
Prin străini să-mi mănânc pâinea.
M-ai blestemat, mamă, marţea,
Prin străini să-mi petrec viaţa.
M-ai blestemat miercurea,
Să nu mă ia nimenea.
M-ai blestemat, mamă, joi,
Să nu mai vin înapoi.
M-ai blestemat şi la lună,
Să n-am nicio soartă bună.
M-ai blestemat şi la soare,
Să fiu ca o cerşetoare.

Cules din Perieţi
(’’Cântece de pe Ialomiţa’’, 1971)

Categorii:Literatură
  1. Niciun comentariu până acum.
  1. No trackbacks yet.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: