Lagărul de prizonieri sovietici de la Slobozia

Puţini sunt aceia care ştiu că la Slobozia a existat un lagăr în care au fost încarceraţi prizonieri în al doilea război mondial. Studierea arhivelor şi dovezilor existente a condus autorul, prof. Buzu Vitalie, la crearea unui fragment de istorie locală de mare valoare pentru cei interesaţi. Acest articol este preluat din revista Helis, nr. 11 din octombrie 2006.

La 22 iunie 1941 armata română începea războiul de eliberare a Basarabiei şi Bucovinei de Nord de sub ocupaţie sovietică. După eliberarea acestora, România va continua războiul antisovietic, alături de Germania. Întinse teritorii ale URSS vor fi ocupate în doar câteva luni. Totodată, aproximativ 3 milioane de soldaţi sovietici au fost luaţi prizonieri în primele 6 luni ale războiului. O parte a acestora va ajunge în România, acolo unde, încă din iulie 1941, erau organizate primele lagăre de prizonieri.

Astfel de lagăre au fost create şi pe teritoriul judeţului Ialomiţa. Cele mai cunoscute au fost lagărele de la Fierbinţi şi Slobozia. Lagărul de prizonieri nr.1 de la Slobozia se afla pe locul fostei unităţi militare, lângă gara feroviară. Monografia recentă a Sloboziei cuprinde şi o descriere impresionantă a acestui loc: “Dincolo de barieră era unitatea militară a ostaşilor din escadronul 5 Cavalerie, călăraşi cu schimbul. În timpul războiului aici funcţiona un mare lagăr de prizonieri de toate neamurile. Prizonierii, cu miile, treceau mai întâi pe la enormele etuve de pe calea ferată ca să se despăducheze în aburul încins pompat de locomotive. Dar tot degeaba, mureau zilnic în jur de-o sută din cauza tifosului, majoritatea ruşi. Paznicii îi dezbrăcau, până să-i îngroape, şi le vindeau hainele, că ajunsese mai toată lumea din Slobozia să poarte ponositele uniforme de război.”

Lagărul este amintit şi în romanul autobiografic al scriitorului Paul Goma, “Din calidor”. Tatăl scriitorului, Eufimie Goma, după ce a fost deportat de sovietici în Siberia, s-a trezit înrolat în armata sovietică, pentru ca apoi să ajungă prizonier la germani. Predat autorităţilor române, el va fi închis în lagărul de prizonieri de la Slobozia. În perioada ianuarie-octombrie 1943, mama şi bunica scriitorului vor face numeroase vizite la Slobozia, reuşind, într-un final, să obţină eliberarea capului de familie. În baza ordinului Marelui Cartier General, eşalonul 2, Nr. 3664/C/1941 şi în conformitate cu art. 150 din Instrucţiunile Provizorii asupra Prizonierilor, puse în vigoare prin I.D. Nr. 2435/1926, prizonierii sovietici erau folosiţi la muncile agricole, fapt confirmat şi de documentele identificate în fondurile arhivistice judeţene. Aceştia erau daţi proprietarilor de pământ din judeţ.

Atitudinea faţă de prizonieri era diferită. Unii proprietari îi subnutreau, alţii le acordau o libertate destul de mare. Nu de puţine ori, cei din ultima categorie puteau fi găsiţi în cârciumile săteşti, iar la terminarea muncilor agricole puteau fi văzuţi întorcându-se singuri, fără pază, în lagăr. În iulie 1943, comandantul lagărului era maiorul Gh. Chiribaşa.

Este de remarcat că, la Slobozia, lagărul cuprindea şi o închisoare disciplinară, în care erau aduşi prizonieri evadaţi, pentru perioade mai lungi sau mai scurte. De exemplu, în mai 1943, sergentul american Peter Beyerle, aflat în lagărul de prizonieri
nr. 13 din Bucuresti, este mutat în lagărul de la Slobozia, pentru încercarea de evadare. La fel se întâmplă cu locotenentul Lawrence Lancabshire, care a încercat să evadeze din lagărul de la Timişul de Jos, în aprile 1943. În noimbrie 1943, alţi 6 subofiţeri americani şi 2 britanici încearcă să fugă de la Timişul de Jos şi, drept pedeapsă, sunt aduşi la Slobozia, pentru o perioadă de 30 de zile. În octombrie-decembrie 1943, 10 militari francezi sunt internaţi în lagărul de la Slobozia.

Cei mai numeroşi rămâneau însă prizonierii sovietici. Se înregistrau şi evadări ale acestora, care, de regulă, erau prinşi. Au existat însă şi situaţii când evadaţii au reuşit să ajungă pe fostul teritoriu sovietic. Astfel, în anul 1943, un grup de 23 de prizonieri sovietici evadează din lagărul de la  Slobozia. Cei mai mulþi reuşesc să ajungă în regiunea Odessei. Unul dintre aceştia, Tuhov A.B., comandantul unui vas sovietic, scufundat lângă Constanţa, este prins lângă râul Prut. La interogatoriu minte că este din lagărul de la Tiraspol şi că a muncit  la moşieri, dar din cauza alimentaţiei proaste, s-a hotărât să se întoarcă în lagăr. “M-au trimis la Tiraspol, iar de acolo, după experienţele de la Timişul de Jos şi Slobozia Veche, nu a mai fost foarte complicat să evadez din nou…”

La 23 august 1944 România întoarce armele împotriva Germaniei naziste, alăturându-se Naţiunilor Unite. În aceste împrejurări, armata română luptă cu unităţile germane, aflate în retragere de pe frontul din Moldova spre Bulgaria sau Transilvania. Lupte importante se dau şi la Slobozia, în zilele de 28-30 august.,De acest moment se leagă un eveniment de referinţă pentru istoriografia sovietică şi rusă: “În închisoarea disciplinară a oraşului Slobozia (România), pe 25 august 1944, ofiţerii sovietici, aduşi din lagărul de la Calafat, s-au răsculat. Răscoala era condusă de colonelul V. Hazanovici şi comisarul de batalion A. Rândin. Dezarmând paza şi înarmându-se, 430 de răsculaţi s-au îndreptat spre lagărul de prizonieri sovietici din apropiere şi au eliberat 1.500 de oameni. În cursul luptelor, care s-au prelungit până
pe 1 septembrie, au fost lichidaţi sau luaţi prizonieri în jur de 800 de ofiţeri şi soldaţi germani, s-au capturat numeroase trofee.”

Despre ce răscoală poate fi vorba? Istoriografia română nu aminteşte despre o asemenea acţiune. Lucrările de istorie, mai vechi sau mai noi, descriu doar participarea soldaţilor români şi a localnicilor la luptele din Slobozia. Totuşi, din raportul şefului Poliţiei din Călăraşi, din 30 august 1944, aflăm că în luptele de la Slobozia “au fost pierderi de circa 55 morţi în rândurile germane, 6 ostaşi români şi 4-5 morţi prizonieri ruşi din lagărul de la Slobozia, care au luptat alături de unităţile noastre …” Din acelaşi raport aflăm că, la venirea trupelor sovietice în Slobozia, lagărul număra 6.500 de prizonieri, din care “câteva sute sunt înrolaţi şi luptă pentru dezarmarea germanilor”, iar “unitatea românească care face paza lagărului de prizonieri e somată de unii ofiţeri sovietici să dezarmeze”.

Rezultă că unii prizonieri ruşi au participat la lupte, dar în nici un caz nu se poate vorbi despre dezarmarea pazei. O asemenea răscoală ar fi atras, cu siguranţă, atenţia autorităţilor sovietice, ori comunicatele oficiale de ştiri nu amintesc de aşa ceva. Comunicatul Informburo-ului sovietic, din 30 august, sună astfel: “La nord-est de oraşul Bucureşti, unităţile noastre au înaintat cu lupte şi au ocupat un important nod rutier, oraşul Urziceni, situat la 50 de kilometri de Bucureşti. Alte unităţi sovietice au înaintat de-a lungul râului Ialomiţa, ocupând oraşele Ţăndărei şi Slobozia (…).Au fost capturaţi prizonieri şi numeroase trofee”.

În 2 septembrie, Informburo vine cu completări: “În raionul oraşului Slobozia trupele noastre au luat prizonieri 2.200 de soldaţi şi ofiţeri germani. S-acapturat o mare cantitate de armament şi echipament militar”. Din nou, nu se aminteşte despre nicio răscoală a prizonierilor sovietici (e adevărat, nici despre contribuţia trupelor române). La nivel local, de asemenea, nu sunt semnalate incidente. Într-un raport al preturii Slobozia, din 25 august, se raporta că în oraş este linişte.

Cum a început, atunci, această legendă? În ajutor ne va veni un alt articol din spaţiul ex-sovietic. Deşi se exagerează în continuare în privinţa contribuţiei reale a prizonierilor sovietici la luptele din oraşul nostru, aflăm că: “Soldaţii noştri, care se aflau în prizonierat, au cerut autorităţilor române arme pentru a se apăra de nemţi. Au fost refuzaţi. Seara, s-a luat hotărârea de a se dezarma paza…”.

Aşadar, refuzul autorităţilor române de a-i înarma pe prizonieri a provocat tulburări în lagăr. De ce? Considerăm că acestea s-au datorat nu atât fricii de germani, cât fricii de sovietici. Încă din anul 1941, Stalin i-a declarat pe prizonieri “trădători” şi, de regulă, îi trata ca atare.

Astfel, după 23 august, comandantul lagărului de prizonieri din Calafat, pentru a-i proteja pe prizonierii sovietici de germanii aflaţi în retragere, i-a încolonat şi i-a condus în întâmpinarea trupelor sovietice. Unul dintre prizonieri povesteşte: „Aşteptam această întâlnire de doi ani… Când i-am văzut pe primii soldaţi sovietici, am vrut să mă arunc şi să-i îmbrăţişez, dar nu ni s-a permis. Am fost instalaţi într-o tabără separată, unde am văzut o femeie în uniformă militară. M-am apropiat de ea, încercând să deschid discuţia. Ea s-a oprit, pentru o clipă, spunându-mi enervată:”Ne este interzis să comunicăm cu voi, nu înţelegi?”

Ce se întâmplă în continuare, ne povesteşte un alt prizonier, din lagărul de la Reni, Patlah Lev: “Peste 12.000 de prizonieri au fost adunaţi în lagărul sovietic de lângă Ploieşti. Timp de 6 luni au durat verificările. Doar 44 de oameni au fost declaraţi nevinovaţi. Eu mă aflam printre aceştia…”. Ceilalţi au fost trimişi în Siberia.

Cu siguranţă, prizonierii din Slobozia cunoşteau această cruntă realitate. Dacă doreau să scape de GULAG-ul sovietic, ei trebuiau să găsească o cale de reabilitare şi aceasta era lupta împotriva germanilor. Chiar dacă n-a existat o răscoală, anumite tulburări în rândul prizonierilor, care să fi sensibilizat autorităţile române, este posibil să fi existat. Doar aşa putem explica, pe de o parte, legenda sovietică despre răscoală, iar pe de altă parte, participarea prizonierilor la luptele împotriva germanilor, aflaţi în retragere.Mai multă lumină în această problemă ar putea aduce arhiva lagărului de prizonieri de la Slobozia, care, din nefericire, se află la Moscova şi sunt puţine şanse s-o consultăm în curând.

După evenimentele descrise, lagărul din Slobozia va fi închis pentru o perioadă scurtă de timp. Deja în noiembrie 1944 el era redeschis, pentru a-i “găzdui” pe legionari. La 18 decembrie 1944, lagărul de la Slobozia avea 465 de internaţi, iar paza atingea un efectiv de 74 de persoane. Deşi în aceeaşi lună legionarii au fost trimişi la Piteşti, lagărul funcţiona încă în 1945, aici fiind aduşi, în special, supuşii străini.

Aşadar, pentru câţiva ani, lagărul de prizonieri de la Slobozia a reprezentat un important punct de reper în istoria localităţii. Istoricul acestuia, cu toate aspectele sale negative sau pozitive, va permite, cu siguranţă, întregirea cunoştinţelor noastre despre istoria locală şi naţională.