Despre limita scepticismului

„Nimeni nu abuzează fără riscuri de facultatea de a se îndoi.

Când, din problemele şi întrebările sale, scepticul nu mai extrage nici un principiu activ, nu numai că-şi simte sfârşitul aproape, ci chiar şi-l caută, aleargă spre el: să-i risipească alţii îndoielile, să-l ajute alţii să moară!

Emil Cioran şi sfârşitul omului

„Nu știu dacă am dreptul să vorbesc despre sfârșitul omului; dar sunt convins de prăbușirea tuturor ficțiunilor în care am trăit până acum. Istoria își dezvăluie în sfârșit fața nocturnă și, ca să nu spun mai mult, o lume se năruie. Ei bine, în ipoteza că ar depinde numai de mine ca ea să nu se năruie, n-aș face nici un gest, nu aș mișca un deget.” (Ispita de a exista – Scrisoare despre câteva impasuri)

Nu ştiu dacă am dreptul să vorbesc despre sfîrşitul omului; dar sînt convins de prăbuşirea tuturor ficţiunilor în care am trăit pînă acum. Istoria îşi dezvăluie în sfîrşit faţa noc­turnă şi, ca să nu spun mai mult, o lume se năruie. Ei bi­ne, în ipoteza că ar depinde numai de mine ca ea să nu se năruie, n-aş face nici un gest, nu aş mişca un deget.

Cioran – Neajunsul de a te fi născut

Îl priveşti mergând ca umbra unui norişor pe o câmpie întinsă, vastă ce-ţi inspiră simultan imensitatea şi vacuitatea. Mai tot timpul cu capul în pământ, tresare din când în când şi acceptă ca lumea exterioară să-i invadeze universul propriu, acum îi poţi vedea ochii lucind, ai spune că plânşi, dar cearcănele, ca un rimel grosolan aplicat, risipeşte iluzia descărcării marasmului.

De ce ai vrea să citeşti o carte despre care ştii că nu poate ieşi ceva bun din ea, despre care ştii că mai mult te va înfunda decât să-ţi dea un sfat salvator? De ce să-i citeşti gândurile omului pe care îl simţi aproape? Cumva pentru că ştii că omul este un „robot stricat”, incapabil să sesizeze realitatea, şi astfel aplici o metodă inginerească de a aproxima configuraţia realităţii prin datele obţinute de la ceilalţi, de a micşora proporţiile erorilor prin evaluări succesive ale aceloraşi date obţinute prin alte mijloace? De ce să-l citeşti pe om ? De ce să citeşti ? Ai putea, în schimbul acestei activităţi oribile să mănânci, să faci, sau şi mai bine să dormi.

Ironia la Cioran

Pentru cel care are impresia că viaţa, cu tot conţinutul ei, este doar o glumă bună narată de un orator bun, dar care-i lasă un gust amar pentru că se regăseşte în ea, şi nu îi mai rămâne decât să vorbească ironic la adresa ei, Cioran explică acest fapt în stilul său peculiar.

„Când ai negat totul, cu frenezie, şi ai lichidat radical cu toate formele de existenţă, când nimic n‑a rezistat pornirii şi excesului de negativitate, de cine te mai poţi lega, decât de tine însuţi, de cine să mai râzi sau să plângi, afară de tine? După ce întreaga lume a căzut în ochii tăi, cazi în mod iremediabil şi tu. Nelimitatul din ironie anulează toate conţinuturile din viaţă.

Nu vorbim de ironia elegantă, inteligentă şi fină, născută dintr‑un sentiment de superioritate sau orgoliu facil, de acea ironie prin care unii oameni îşi mărturisesc emfatic distanţa lor de lume, ci de ironia tragică, de ironia infinit amară, de ironia din disperare. Singura ironie adevărată este aceea care suplineşte o lacrimă sau o crispaţie, dacă nu un rânjet grotesc şi criminal. Există o mare deosebire între ironia oamenilor care au suferit şi ironia celor superficiali şi comozi. Căci la întâii ea indică o imposibilitate de participare naivă la viaţă, legată de sentimentul unei pierderi definitive a valorilor vitale, pe când la ceilalţi această imposibilitate de participare nu se reflectează dureros în conştiinţă, fiindcă sentimentul unei pierderi ireparabile nu există.

Ironia indică o crispare internă, o adâncire de riduri, o lipsă de spontaneitate şi iubire, de comuniune şi înţelegere umană! Ea este un dispreţ voalat, o transfigurare a unei realităţi şi a unor deficienţe. Ironia dispreţuieşte gestul naiv şi spontan, fiindcă starea ironică este dincolo de iraţional şi naiv. Este însă, în ironie, multă invidie faţă de oamenii naivi. Ironicul, neputându‑şi manifesta admiraţia lui pentru simplicitate, din cauza enormului său orgoliu, invidiază şi înveninează, dispreţuieşte şi se crispează. Din acest motiv, îmi pare mult mai autentică ironia amară, ironia tragică şi agonică, decât cea surâzătoare, ce izvorăşte dintr‑un scepticism uşor, cu seninătăţi vagi şi echivoce, cu pretenţii de lumină şi bunăvoinţă. Cât de caracteristic este faptul că în autoironie se întâlneşte numai forma tragică de ironie, că ironicul este în asemenea caz numai agonic!

Nu se poate ajunge la autoironie prin zâmbete, ci numai prin suspine, care sunt suspine chiar dacă sunt complet înăbuşite. Căci autoironia este o expresie a disperării. Ai pierdut lumea asta, te‑ai pierdut şi pe tine. Şi atunci un râs negru, înveninat şi sinistru, însoţeşte toate gesturile tale, ca o mască hidoasă, distruge toate iluziile de elan şi pe ruina tuturor surâsurilor naive, dulci şi mângâietoare, apare surâsul agonic, mai crispat decât în măştile primitive şi mai definitiv decât în cele egiptene.” (Emil Cioran, vol. „Pe culmile disperării”)