Despre somn şi vis

“Somnul este o stare în care eu nu vreau să ştiu nimic despre lumea exterioară, în care îmi retrag interesul de la aceasta. Mă plasez în starea de somn retrăgându-mă din ea şi ţinând departe de mine stimulii acesteia. (…)

Despre limita scepticismului

„Nimeni nu abuzează fără riscuri de facultatea de a se îndoi.

Când, din problemele şi întrebările sale, scepticul nu mai extrage nici un principiu activ, nu numai că-şi simte sfârşitul aproape, ci chiar şi-l caută, aleargă spre el: să-i risipească alţii îndoielile, să-l ajute alţii să moară!

Emil Cioran şi sfârşitul omului

„Nu știu dacă am dreptul să vorbesc despre sfârșitul omului; dar sunt convins de prăbușirea tuturor ficțiunilor în care am trăit până acum. Istoria își dezvăluie în sfârșit fața nocturnă și, ca să nu spun mai mult, o lume se năruie. Ei bine, în ipoteza că ar depinde numai de mine ca ea să nu se năruie, n-aș face nici un gest, nu aș mișca un deget.” (Ispita de a exista – Scrisoare despre câteva impasuri)

Nu ştiu dacă am dreptul să vorbesc despre sfîrşitul omului; dar sînt convins de prăbuşirea tuturor ficţiunilor în care am trăit pînă acum. Istoria îşi dezvăluie în sfîrşit faţa noc­turnă şi, ca să nu spun mai mult, o lume se năruie. Ei bi­ne, în ipoteza că ar depinde numai de mine ca ea să nu se năruie, n-aş face nici un gest, nu aş mişca un deget.

Idealul la Enescu

„Nu devii bătrân fiindcă ai trăit un anumit număr de ani, devii bătrân fiindcă ai dezertat de la idealul tău. Anii ridează pielea, dar renunţarea la ideal ridează sufletul.”  (George Enescu)

Despre George Enescu

„Prin spiritul său muzical atât de vast, prin entuziasmul cu care ajută, sfătuieşte şi încurajează pe tinerii compozitori români, George Enescu este pentru ţara noastră cea mai legitimă mândrie, cea mai scumpă nădejde şi cea mai superbă întrupare a geniului românesc.”, considera Ionel Perlea.

Ionel Perlea în viziunea unor personalităţi marcante

„Amabil, atent, preocupat de calmul psihologic de care are nevoie vocea, lucra minuţios în repetiţii căutând să înţeleagă felul în care respectiva voce işi poate imposta rolul şi stabilea acele coordonate care asigurau buna desfăşurare a ulterioarelor repetiţii cu orchestra. Astfel, la spectacol, totul decurgea cu acea perfecţiune care te liniştea şi te ajuta să te concentrezi, chiar să ajungi la o fericită inspiraţie prin care se împlinea experienţa repetiţiilor. Datorită naturii sale umane deosebite, concepţia sa artistică devenea şi a mea.”  (Renata Tebaldi)

„Îmi amintesc cu mare gratitudine de Ionel Perlea sub a cărui baghetă am interpretat două roluri foarte grele şi complet diferite… Am rămas impresionat de maniera sa de lucru, de extraordinara subtilitate prin care reuşea să creeze atmosfera adecvată şi excelente condiţii pentru ca vocile noastre să servească fidel mesajul estetic al autorilor.” (Giuseppe Taddei)

„Muzician profund şi rafinat, era în măsură să simtă pulsul vocii tale în repetiţii şi să adapteze sonoritatea orchestrală la forma vocală pe care o dovedeai în acel moment, iar orchestra îl întelegea şi îl seconda uimitor de eficient.” (Giulietta Simionato)

„Era o personalitate de excepţie în lumea teatrelor lirice şi a filarmonicilor din Europa şi America. Avea o pregătire muzicală şi estetică impesionantă şi era în măsură să diferenţieze cu o uluitoare facilitate coloritul orchestral în functie de specificul exigenţelor autorilor. Rafinat cunoscător al vocilor şi extraordinar psiholog în a modula comportamentul cu o rară eleganţă, stabilea o relaţie fantastică de mare eficienţă cu toţi artiştii. Aşa se explică repertoriul său uimitor de vast cuprinzând toate epocile şi şcolile şi colaborarea cu toţi marii artişti ai timpului său. Era singurul care reuşea să lucreze cu personalitaţi diferite, cu Perlea ajungând să fie prieteni şi să-l iubească. La vremea sa era unicul în stare să dirijeze titluri foarte grele sub aspect muzical şi estetic, unele chiar în premieră pentru Italia.”  (Francesco Siciliani)

„Slujind cu un calm al marilor înţelepţi arta sunetelor, nimbul ei incandescent, am fost purtaţi de el pe cele mai sublime culmi. La hotarul lor, unde cuvintele nu pot ajunge şi chiar aripile poeziei cad obosite, ni s-au dezvăluit armoniile celeste şi eterne ale Muzicii; prin miracolul intuiţiei ştiam de existenţa lor, dar nu fusesem niciodată atât de aproape de ele. Ionel Perlea ne-a deschis o poartă pentru a le cunoaşte.” (Theodor Grigoriu)

Ironia la Cioran

Pentru cel care are impresia că viaţa, cu tot conţinutul ei, este doar o glumă bună narată de un orator bun, dar care-i lasă un gust amar pentru că se regăseşte în ea, şi nu îi mai rămâne decât să vorbească ironic la adresa ei, Cioran explică acest fapt în stilul său peculiar.

„Când ai negat totul, cu frenezie, şi ai lichidat radical cu toate formele de existenţă, când nimic n‑a rezistat pornirii şi excesului de negativitate, de cine te mai poţi lega, decât de tine însuţi, de cine să mai râzi sau să plângi, afară de tine? După ce întreaga lume a căzut în ochii tăi, cazi în mod iremediabil şi tu. Nelimitatul din ironie anulează toate conţinuturile din viaţă.

Nu vorbim de ironia elegantă, inteligentă şi fină, născută dintr‑un sentiment de superioritate sau orgoliu facil, de acea ironie prin care unii oameni îşi mărturisesc emfatic distanţa lor de lume, ci de ironia tragică, de ironia infinit amară, de ironia din disperare. Singura ironie adevărată este aceea care suplineşte o lacrimă sau o crispaţie, dacă nu un rânjet grotesc şi criminal. Există o mare deosebire între ironia oamenilor care au suferit şi ironia celor superficiali şi comozi. Căci la întâii ea indică o imposibilitate de participare naivă la viaţă, legată de sentimentul unei pierderi definitive a valorilor vitale, pe când la ceilalţi această imposibilitate de participare nu se reflectează dureros în conştiinţă, fiindcă sentimentul unei pierderi ireparabile nu există.

Ironia indică o crispare internă, o adâncire de riduri, o lipsă de spontaneitate şi iubire, de comuniune şi înţelegere umană! Ea este un dispreţ voalat, o transfigurare a unei realităţi şi a unor deficienţe. Ironia dispreţuieşte gestul naiv şi spontan, fiindcă starea ironică este dincolo de iraţional şi naiv. Este însă, în ironie, multă invidie faţă de oamenii naivi. Ironicul, neputându‑şi manifesta admiraţia lui pentru simplicitate, din cauza enormului său orgoliu, invidiază şi înveninează, dispreţuieşte şi se crispează. Din acest motiv, îmi pare mult mai autentică ironia amară, ironia tragică şi agonică, decât cea surâzătoare, ce izvorăşte dintr‑un scepticism uşor, cu seninătăţi vagi şi echivoce, cu pretenţii de lumină şi bunăvoinţă. Cât de caracteristic este faptul că în autoironie se întâlneşte numai forma tragică de ironie, că ironicul este în asemenea caz numai agonic!

Nu se poate ajunge la autoironie prin zâmbete, ci numai prin suspine, care sunt suspine chiar dacă sunt complet înăbuşite. Căci autoironia este o expresie a disperării. Ai pierdut lumea asta, te‑ai pierdut şi pe tine. Şi atunci un râs negru, înveninat şi sinistru, însoţeşte toate gesturile tale, ca o mască hidoasă, distruge toate iluziile de elan şi pe ruina tuturor surâsurilor naive, dulci şi mângâietoare, apare surâsul agonic, mai crispat decât în măştile primitive şi mai definitiv decât în cele egiptene.” (Emil Cioran, vol. „Pe culmile disperării”)

Et in Arcadia ego!

„…şi eu am crescut pe câmpul Bărăganului! Et in Arcadia ego! Şi eu am văzut cârdurile de dropii, cutreierând cu pas măsurat şi cu capul aţintit la pază, acele şesuri fără margini, prin care aerul, răsfirat în unde diafane sub arşiţa soarelui de vară, oglindeşte ierburile şi bălăriile din depărtare şi le preface, dinaintea vederii fermecate, în cetăţi cu mii de minarete, în palate cu mii de încântări.” (Alexandru Odobescu, „Pseudo-cynegeticos”)

Ciulinii Bărăganului

„…dacă vrei să te afli singur cu Dumnezeul tău, atunci du-te pe Bărăgan; e ţinutul pe care Creatorul l-a hărăzit Munteniei, pentru ca românul să poată visa în voie.” (Panait Istrati, „Ciulinii Bărăganului”)

Despre singurătate

„Singurătatea e starea spirituală în care ne naştem, acea stare naturală şi adevărată. Cu timpul o uităm, ne maturizăm şi devine din ce în ce mai străină. Uneori, o regăsim, dar acum ne speriem, căci am devenit străini faţă de ea. Acum fugim de ea, deşi ar trebui să o căutăm din nou, căci numai prin ea putem spera a găsi adevărul.” (Mircea Eliade)