Lista lucrărilor lui Ionel Perlea

Ionel Perlea, pe lângă un dirijor excepţional, a avut vocaţie şi de compozitor. Lista completă a compunerilor sale :

• Trei lieduri (Drei lieder), op. 10, pentru voce şi pian;

• Der fischer, pe versuri de Goethe, op. 15, pentru voce şi pian;

• Sonata, pentru pian, op. 12;

• Chant sans paroles, pentru pian;

• Sonata, pentru vioară şi pian, într-o singură parte;

• 7 variationen, pentru pian, op. 15;

• Ein heiteres quartett, op. 10²;

• Adagio, pentru orchestră;

• Don Quichotte, poem simfonic;

• Variaţiuni pe o temă proprie, pentru orchestră;

• Simfonia concertantă, pentru vioară şi orchestră, op. 14;

• Trei studii, pentru orchestră;

• Simfonia 1 în Do, pentru orchestră (transcripţia Quartetului op. 10)

Ionel Perlea în viziunea unor personalităţi marcante

„Amabil, atent, preocupat de calmul psihologic de care are nevoie vocea, lucra minuţios în repetiţii căutând să înţeleagă felul în care respectiva voce işi poate imposta rolul şi stabilea acele coordonate care asigurau buna desfăşurare a ulterioarelor repetiţii cu orchestra. Astfel, la spectacol, totul decurgea cu acea perfecţiune care te liniştea şi te ajuta să te concentrezi, chiar să ajungi la o fericită inspiraţie prin care se împlinea experienţa repetiţiilor. Datorită naturii sale umane deosebite, concepţia sa artistică devenea şi a mea.”  (Renata Tebaldi)

„Îmi amintesc cu mare gratitudine de Ionel Perlea sub a cărui baghetă am interpretat două roluri foarte grele şi complet diferite… Am rămas impresionat de maniera sa de lucru, de extraordinara subtilitate prin care reuşea să creeze atmosfera adecvată şi excelente condiţii pentru ca vocile noastre să servească fidel mesajul estetic al autorilor.” (Giuseppe Taddei)

„Muzician profund şi rafinat, era în măsură să simtă pulsul vocii tale în repetiţii şi să adapteze sonoritatea orchestrală la forma vocală pe care o dovedeai în acel moment, iar orchestra îl întelegea şi îl seconda uimitor de eficient.” (Giulietta Simionato)

„Era o personalitate de excepţie în lumea teatrelor lirice şi a filarmonicilor din Europa şi America. Avea o pregătire muzicală şi estetică impesionantă şi era în măsură să diferenţieze cu o uluitoare facilitate coloritul orchestral în functie de specificul exigenţelor autorilor. Rafinat cunoscător al vocilor şi extraordinar psiholog în a modula comportamentul cu o rară eleganţă, stabilea o relaţie fantastică de mare eficienţă cu toţi artiştii. Aşa se explică repertoriul său uimitor de vast cuprinzând toate epocile şi şcolile şi colaborarea cu toţi marii artişti ai timpului său. Era singurul care reuşea să lucreze cu personalitaţi diferite, cu Perlea ajungând să fie prieteni şi să-l iubească. La vremea sa era unicul în stare să dirijeze titluri foarte grele sub aspect muzical şi estetic, unele chiar în premieră pentru Italia.”  (Francesco Siciliani)

„Slujind cu un calm al marilor înţelepţi arta sunetelor, nimbul ei incandescent, am fost purtaţi de el pe cele mai sublime culmi. La hotarul lor, unde cuvintele nu pot ajunge şi chiar aripile poeziei cad obosite, ni s-au dezvăluit armoniile celeste şi eterne ale Muzicii; prin miracolul intuiţiei ştiam de existenţa lor, dar nu fusesem niciodată atât de aproape de ele. Ionel Perlea ne-a deschis o poartă pentru a le cunoaşte.” (Theodor Grigoriu)

Un sat dispărut – Sărăţeni

În apropierea satului Ograda, pe malul stâng al râului Ialomiţa, regăsim azi câteva cruci din piatră masivă care amintesc de existenţa unui vechi cimitir. Este vorba de cimitirul satului Sărăţeni, sat dispărut de pe harta judeţului nostru prin anii `60, când ultimii locuitori au părăsit vatra. Acesta se întindea la vest de Ograda, pe o luncă a Ialomiţei, numită azi „Ceair”.

Ironia la Cioran

Pentru cel care are impresia că viaţa, cu tot conţinutul ei, este doar o glumă bună narată de un orator bun, dar care-i lasă un gust amar pentru că se regăseşte în ea, şi nu îi mai rămâne decât să vorbească ironic la adresa ei, Cioran explică acest fapt în stilul său peculiar.

„Când ai negat totul, cu frenezie, şi ai lichidat radical cu toate formele de existenţă, când nimic n‑a rezistat pornirii şi excesului de negativitate, de cine te mai poţi lega, decât de tine însuţi, de cine să mai râzi sau să plângi, afară de tine? După ce întreaga lume a căzut în ochii tăi, cazi în mod iremediabil şi tu. Nelimitatul din ironie anulează toate conţinuturile din viaţă.

Nu vorbim de ironia elegantă, inteligentă şi fină, născută dintr‑un sentiment de superioritate sau orgoliu facil, de acea ironie prin care unii oameni îşi mărturisesc emfatic distanţa lor de lume, ci de ironia tragică, de ironia infinit amară, de ironia din disperare. Singura ironie adevărată este aceea care suplineşte o lacrimă sau o crispaţie, dacă nu un rânjet grotesc şi criminal. Există o mare deosebire între ironia oamenilor care au suferit şi ironia celor superficiali şi comozi. Căci la întâii ea indică o imposibilitate de participare naivă la viaţă, legată de sentimentul unei pierderi definitive a valorilor vitale, pe când la ceilalţi această imposibilitate de participare nu se reflectează dureros în conştiinţă, fiindcă sentimentul unei pierderi ireparabile nu există.

Ironia indică o crispare internă, o adâncire de riduri, o lipsă de spontaneitate şi iubire, de comuniune şi înţelegere umană! Ea este un dispreţ voalat, o transfigurare a unei realităţi şi a unor deficienţe. Ironia dispreţuieşte gestul naiv şi spontan, fiindcă starea ironică este dincolo de iraţional şi naiv. Este însă, în ironie, multă invidie faţă de oamenii naivi. Ironicul, neputându‑şi manifesta admiraţia lui pentru simplicitate, din cauza enormului său orgoliu, invidiază şi înveninează, dispreţuieşte şi se crispează. Din acest motiv, îmi pare mult mai autentică ironia amară, ironia tragică şi agonică, decât cea surâzătoare, ce izvorăşte dintr‑un scepticism uşor, cu seninătăţi vagi şi echivoce, cu pretenţii de lumină şi bunăvoinţă. Cât de caracteristic este faptul că în autoironie se întâlneşte numai forma tragică de ironie, că ironicul este în asemenea caz numai agonic!

Nu se poate ajunge la autoironie prin zâmbete, ci numai prin suspine, care sunt suspine chiar dacă sunt complet înăbuşite. Căci autoironia este o expresie a disperării. Ai pierdut lumea asta, te‑ai pierdut şi pe tine. Şi atunci un râs negru, înveninat şi sinistru, însoţeşte toate gesturile tale, ca o mască hidoasă, distruge toate iluziile de elan şi pe ruina tuturor surâsurilor naive, dulci şi mângâietoare, apare surâsul agonic, mai crispat decât în măştile primitive şi mai definitiv decât în cele egiptene.” (Emil Cioran, vol. „Pe culmile disperării”)

Paul Goma

Pentru a demonstra că în România au existat oamenii care au înţeles cu adevărat sensul proverbului românesc „Capul plecat sabia nu-l taie, dar nici soarele nu-l vede”, am să ofer câteva informaţii despre Paul Goma, un model al anticomunismului în România.

Scriitorul, un basarabean refugiat în România după cedarea Basarabiei URSS-ului, este una dintre cele mai cunoscute şi persecutate victime ale comunismului. Un disident, în sensul propriu al cuvântului, a fost încă din tinereţe hărţuit de securitate pentru acţiunile sale îndreptate împotriva sistemului comunist, fiind de nenumărate ori bătut, arestat şi reţinut la domiciliu în Lăteşti (azi Borduşani), judeţul Ialomiţa. Apoi,  observându-se că atitudinea sa privind organizarea socială rămâne neschimbată, a fost expulzat în Franţa şi decăzut din cetăţenia română împreună cu familia sa.

După căderea comunismului, pentru că are „obrăznicia” să critice în continuare lupii deghizaţi în oi, nu i s-a redat, nici până azi, cetăţenia deşi s-a făcut şi o petiţie în 2006 pentru acest lucru. Refuzând cetăţenia franceză şi neaplicând pentru cetăţenia română, lucru normal pentru că ar fi absurd ca tocmai el să repare greşeala statului român ,  în acest moment Paul Goma este apatrid, el comunicând cu publicul prin intermediul Internetului având un jurnal online şi un site de unde i se pot citi creaţiile artistice privind clipele teribile trăite înainte şi după regimul comunist.

Pentru alte informaţii se pot vizita site-urile : wikipedia, site personal, cărţi librărie, articol Ziua, Google video

Et in Arcadia ego!

„…şi eu am crescut pe câmpul Bărăganului! Et in Arcadia ego! Şi eu am văzut cârdurile de dropii, cutreierând cu pas măsurat şi cu capul aţintit la pază, acele şesuri fără margini, prin care aerul, răsfirat în unde diafane sub arşiţa soarelui de vară, oglindeşte ierburile şi bălăriile din depărtare şi le preface, dinaintea vederii fermecate, în cetăţi cu mii de minarete, în palate cu mii de încântări.” (Alexandru Odobescu, „Pseudo-cynegeticos”)

Ciulinii Bărăganului

„…dacă vrei să te afli singur cu Dumnezeul tău, atunci du-te pe Bărăgan; e ţinutul pe care Creatorul l-a hărăzit Munteniei, pentru ca românul să poată visa în voie.” (Panait Istrati, „Ciulinii Bărăganului”)