Cântece de pe Ialomiţa (IV)

DESCÂNTECUL

Zonele mai retrase au dat majoritatea pieselor. El ajunsese într-o vreme o cheie universală (omul nu acceptă niciodată ideea că vreo taină ar rămâne nedezlegată). Descântecul echivalează cu o negare, prin însăşi raţiunea existenţei lui, a oricărei idei religioase.

Pe lângă cele de frică, se impuneau cele de bubă şi, riscând ridicolul, cele de… purici.

Niciunul din informatori n-a  mai vorbit de auxiliarele descântecului, dar textul s-a redat rapid.

Descântecul mai interesează azi în ce priveşte puterea lui de vindecare. Nu vrem să contrazicem, publicând mai multe, opinia exprimată în Istoria literaturii române, Editura Academiei, 1964: “… respectiva producţie literară orală, cunoscută astăzi numai din culegeri mai vechi”, însă circulă multe şi am considerat că publicarea lor ajută analizei literare, deoarece pe textul descântecului se pot observa elementele fundamentale ale poeziei adevărate.

Cântece de pe Ialomiţa (III)

CALOIANUL

În ciuda întrebuinţării aproape generale a expresiei CALOIAN, apare şi expresia SCALOIAN, în formule masculinizate, dar şi feminizate: (s)caloiţă. Azi, caloianul e desuet, cei mai tineri neştiind nimic în legătură cu el. Discordant, în armonia de ansamblu – o armonie eufonică – sună versuri ca: ’’Dă-i mamei doi cartofi/ Să-ţi facă şi ţie pantofi.’’

Cântece de pe Ialomiţa (II)

BOCETELE

Sunt exteriorizarea disperării şi a neputinţei în faţa faptului imposibil de oprit sau de înlăturat. Accentele tragice variază în funcţie de vârsta şi sexul celui care a trecut apa Styxului. Nunanţele nu trebuie neglijate, fiindcă se vădeşte aici dorinţa omului de a-şi trăi viaţa, indiferent de bucuriile sau necazurile pe care le are (momentele cele mai importante din viaţă trebuie neapărat ştiute de fiecare – e o concluzie de primă mărime în concepţia despre viaţă a poporului român).

Tânărul sau tânăra plecaţi înainte de a fi trecut pragul căsătoriei sunt jeliţi, pentru că n-au împlinit un act firesc în ordinea biologică şi umană. Bătrânului i se amintesc toate evenimentele la care a participat sau faptele remarcabile; aflăm aşa o excepţională lecţie de umanitate. Durerea surdă înţelege totuşi inexorabilul, dar repetarea acesteia creează veşnic deprimare.

Există două atitudini (din ambele e exclusă divinitatea!), una care vizează pe cel care nu se mai întoarce, a doua – pe cei care rămân. Moartea “neagră” şi “rea”(în general nu se întâlneşte numele, ci doar caracterizarea) desparte pe cei apropiaţi, trecând în amintire acte şi cuvinte. A şti că cineva nu mai este şi a comunica vestea – iată un alt rost al plânsului grozav şi al strigătului.

Acolo unde bocetul a devenit şi el un spectacol (tragic!) efectele sunt căutate; bocitoare de profesie au apărut numai în cazuri izolate. Azi, textele bocetelor s-au împuţinat şi pietrificat, preferându-li-se o jelanie în proză. În ultimă instanţă, bocetul e un elogiu adus vieţii, o laudă a lucrurilor şi trăirilor noastre.

Cântece de pe Ialomiţa (I)

Inspectoratul şcolar al judeţului Ialomiţa

Cântece de pe Ialomiţa

Culegere de folclor

Apărută sub îngrijirea profesorilor Titus Niţu, Marin Zafiu şi Gheorghe Antonescu

 

PAPARUDELE

Obiceiul izbeşte prin ruga ciudată, păgână, îndreptată către natură. Acolo unde omul nu avea cum să schimbe mersul vremii, după ce făcuse tot ceea ce îi stătea în putinţă pentru asigurarea noii recolte, se credea că se poate determina o schimbare , în sesnul dorit, cu ajutorul paparudelor. Simbolistica crea o stare sufletească de încordare. Azi obiceiul e luat în derâdere, afirmându-se că un ins îmbrăcat strident ar fi ca o paparudă.

Elemente de istorie locală

Secvenţe toponimice referitoare la localitatea Ograda, judeţul Ialomiţa

Bălaşa – pădure în plasa Ialomiţa-Balta, teritoriul comunei Ograda, are suprafaţa 35 hectare şi cu esenţă numai stejar.

Buciumeni – pădure, în plasa Ialomiţa-Balta, comuna Ţăndărei, formează cu pădurea Strachina un trup de 150 hectare cu esenţa stejar, ulm salcie şi plop.

Buciumeni-Frăţileşti – moşie nelocuită, în plasa Ialomiţa-Balta, teritoriul comunei Ograda, este proprietate a statului şi până la secularizarea mănăstirilor închinate, depindea de biserica Sărindar din Bucureşti. Are suprafaţa de 1.500 hectare din care 35 hectare pădure şi 50 de hectare parte din locul Strachina şi în perioada 1888-1898 a fost arendată cu 17.250 lei.

Dimieni – pădure, în plasa Ialomiţa-Balta, teritoriul comunei Ograda, pe ţărmul stâng al râului Ialomiţa, are suprafaţa 60 hectare, cu esenţa stejar, ulm, salcie şi plop.

Dimieni – sat in plasa Ialomiţa-Balta, depinde de comuna Ograda, este situat pe malul stâng al râului Ialomiţa, la un kilometru spre vest de satul de reşedinţă. Populaţia constă  din 75 de familii români, 3 familii ţigani, 1 familie greci şi 1 familie bulgari. Aici este o biserică la care serveşte preotul din Ograda. Vite sunt 124 cai, 45 boi, 210 oi şi 150 porci.

Şcoala în judeţul Ialomiţa (sec. XVIII-XIX) – Răzvan Pantelimon

Această lucrare îşi propune să prezinte evoluţia şcolii din judeţul Ialomiţa de la origini până la începutul secolului al XX –lea. Ne vom concentra pe perioada secolelor al XVIII – lea şi al XIX – lea când apar primele forme de educaţie organizată modern, în timp ce pentru perioadele anterioare informaţiile documentare sunt sărace. Vom încerca să ilustrăm modul în care asistenţa socială s-a manifestat în intermediul sistemului educaţional, fie prin intervenţia statului, fie prin măsuri ale unor individualităţi.

Începuturile şcolii ialomiţene datează încă din secolul al XV – lea când exista o şcoală pe lângă vechea biserică din Vaideei, mai târziu Slobozia lui Ianache, unde se învăţa scrisul şi cititul şi unde se pregăteau viitorii diaconi, dieci, copişti, comercianţi, administratori de moşii, negustori etc.

La 15 ianuarie 1467, Radu cel Frumos, domnitorul Ţării Româneşti, întăreşte mănăstirii Cozia stăpânirea asupra bălţilor şi gârlelor dunărene şi de-a lungul Ialomiţei, hotărând că nimeni nu are voie să se atingă de aceste proprietăţi. Cu această ocazie el a numit boieri hotarnici care să delimiteze aceste proprietăţi: „slugile domnii mele Drăgoi şi Goe din Făcăieni şi Gureş din Frăţileşti şi de la Floci, Petre pîrgarul şi Buduslov.” Este o primă menţiune a ştiutorilor de carte din Ialomiţa fără a se putea afirma cu certitudine că aceştia ar fi studiat în şcoli locale, putând presupune însă că la acea dată exista cel puţin o formă de învăţământ măcar în Oraşul de Floci, centrul comercial şi politic al regiunii.